O adevărată sărbătoare muzicală, acest concert a oferit publicului, venit în număr mare să asculte interpreți deosebit de valoroși, întotdeauna întâmpinați cu dragoste și bucurie, evoluând pe scena sălii Radio. Și iată că așteptările au fost confirmate peste imaginație. Violonistul Remus Azoiței atrage ca un magnet iubitorii muzicii concertante, sălile pline, aplauzele entuziaste, chiar în momentul intrării lui pe scenă, spun acest lucru. Vioara sa - mânuită cu măiestria dobândită prin muncă tenace și experiență scenică îndelungată - suna într-adevăr ca o regină a instrumentelor, calitatea sunetului ei te învăluia.
În Concertul de P.I. Ceaikovski, violonistul Remus Azoiței a dezvăluit auditoriului său trăirile generate de acest celebru opus romantic. Muzician complex ce caută mereu sensuri noi ale creației interpretate, violonistul surprinde prin capacitatea sa de a se mula pe firul melodic, precum surferii pe valul oceanului.
Concertul de vioară a fost compus în 1878 de P.I. Ceaikovski, în Elveția, la Clarens, o stațiune situată pe malul Lacului Geneva, la moșia Nadezhdei von Meck, cea care l-a susținut necondiționat material. Compozitorul mersese acolo, ca să se recupereze de pe urma depresiei cauzate de căsătoria dezastruoasă cu Antonina Miliukova. În crearea concertului, Ceaikovski a fost inspirat de Simfonia spaniolă de Édouard Lalo. A primit de asemenea, sprijinul violonistului Iosif Kotev. Deși l-a compus în timp foarte scurt, compozitorul a avut răgazul și exigența de a rescrie complet cea de-a doua partea a concertului, Canzonetta. Andante (o versiune a părții originale a fost păstrată ca piesa pentru vioară și pian - Souvenir d'un lieu cher (Amintire dintr-un loc drag, op. 42).
Premiera Concertului de vioară în re major, op. 35 a avut loc la 4 decembrie 1881, la Viena, avându-l ca solist pe Adolph Brodski.
Pe scena sălii Mihail Jora a Societății Române de Radiodifuziune, violonistul Remus Azoiței a cântat sclipitor acest concert, în fiecare din cele trei părți ale sale (1. Allegro moderato; 2. Canzonetta. Andante; 3. Final. Allegro vivacissimo) infuzând frumosul artistic și extrăgând esențe ale sublimului sonor. El combina virtuozitatea cu aspectul simfonic al concertului, etalându-și temperamentul nestăvilit și extinzând totodată orizontul timbral al sunetelor emise. Iar comunicarea cu dirijorul și cu ansamblul orchestral a fost una familiară. Remus Azoiței reușește să transmită noblețea melodiilor integrând microstructurile formale într-un flux intens emoțional și totuși riguros ritmic.
Finalul concertului se derula într-un vârtej amețitor (într-adevăr în tempo-ul indicat în partitură-Allegro vivaccisimo), vesel și plin de agerime. Paradoxală îngemănarea dintre plăsmuirea imaginației și disciplina minții: a trece instantaneu de la o cantilenă cu agogică liberă la un pasaj executat metronomic, schimbând starea de spirit, e o performanță de actor.
Dialogurile dintre instrumentele de suflat se constituiau într-o developare a trăirii inițiale ce erau insuflate de către solist, printr-o veritabilă transmitere a sensului muzicii.
După aplauzele și ovațiile publicului, Remus Azoiței a oferit la bis o piesă de Astor Piazzola. Rechemat de mai multe ori la rampă, a cântat apoi, în memoria mamei sale, Sarabanda din Partita I în si minor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. O emoționantă și cutremurătoare parcelă de rai sonor.
În partea a doua a serii muzicale de la sala Radio, publicul a audiat Simfonia nr. 4 în mi minor, op. 98 de Johannes Brahms, în interpretarea Orchestrei simfonice Radio, dirijată de Sascha Goetzel.
Am ascultat această simfonie minunată, cu sufletul la gură. Fiecare secțiune te propulsa într-o lume sonoră mirifică. Avem nevoie de armonie, în toate sferele vieții, iar muzica lui Brahms, atunci când e cântată la parametrii din partitură și poate încă ceva pe deasupra, induce o concordanță fonică splendidă.
Dirijorul serii, Sascha Goetzel a condus Orchestra cu elan și cu dedicare totală, iar rezultatul intențiilor sale interpretative și-a găsit corespondentul în prestația implicată a artiștilor instrumentiști de pe scenă.
Fie în tutti-urile corzilor, fie în solo-urile suflătorilor ori în loviturile de timpan, percepeam suflul neîntrerupt al muzicii lui Brahms, voluptatea de a visa și melancolia învăluită de duioșie, fără urmă de pesimism. Deschiderea spre trecut se simțea încă din tema principală a primei părți. Auzeam o melodie expusă de viori, având un caracter narativ, ușor agitat, unde apăreau acele inimitabile " înlănțuiri de celule intervalice de terțe, sexte și octave, mereu întretăiate de pauze, mereu unduite în sensuri contrarii." [3] Admiram tendința devenirii și înaintării prin variația continuă a materialului primar (acel melos al cornului din debutul simfoniei, cu rol de semnal).
Frumos a surprins și transmis prin gestica sa dirijorală Sascha Goetzel, acea suprapunere a tehnicii variaționale, peste tradiționala dinamică simfonică. Tema secundă, intonată vibrant de violoncele, era preluată cu multă pasiune de viori.
Ampla Codă a primei părți, se auzea eroic și dramatic, readucând ideea muzicală principală, cu o dezvoltare de intensitate.
În partea a doua a simfoniei, Andante moderato, muzica evolua având un aspect improvizatoric, deși construcția, foarte elaborată, era una de sinteză, riguroasă. Cât de frumos au sunat acele asocieri timbrale (clarinet-fagot-flaut-viori, peste fundalul acompaniator al corzilor în pizzicato), aducând culori noi! Simțeam o atmosferă elegiacă.
În partea a treia, Allegro giocoso, au intervenit instrumente ce nu fuseseră folosite anterior: contrafagotul, piculina și trianglul. Tema principală în forte avea aici un caracter viguros, incluzând și elemente de rondo popular. Uneori, percepeam în discurs și aluzii la un marș. Alteori, muzica unui cuplet căpăta un aspect de trio, al unei forme de scherzo. Plină de strălucire, conținând transfigurări ale temelor părții, ea reitera ideile în ordine inversă. În finalul simfoniei în mi minor, Brahms a utilizat o temă preluată dintr-o cantată de Johann Sebastian Bach, o temă de coral protestant îmbogățită. Această tema de passacaglie (de fapt de ciaccona) este urmată de 30 de variațiuni. Ideea muzicală era prezentată solemn prin coloanele acordice ale suflătorilor, într-un Allegro energico e passionato. Coralul de tromboane din variațiunea a XIV-a suna impresionant.
Tema, intonată mai apoi de corzile grave în tremolo, aducea neliniște. În ultimele variațiuni se simțea o detașare de principiile severe ale tehnicii variaționale. Întreg edificiu sonor al părții se arcuia ascendent, apoteotic.
Aplauzele persistente și ovațiile au încununat această frumoasă realizare interpretativă muzicală.
Un concert foarte frumos!
NOTE
[1] Violonistul de origine română Remus Azoiței este salutat în presa internațională drept "un violonist subtil și sensibil" - The Strad cu o "tehnică strălucitoare" - The Washington Post. Remus Azoiței s-a născut în anul 1971 la Galați, a studiat vioara la Liceul de Muzică din localitatea natală cu profesorul Ionel Nistor și a beneficiat de îndrumările lui Mihai Constantinescu la București. Apoi a devenit elev la Colegiul Național de Muzică George Enescu din București. A urmat cursurile Conservatorului Ciprian Porumbescu, actuala Universitate Națională de Muzică din București, la clasa maestrului Daniel Podlovski. În 1995 a obținut bursa Eugen Sârbu. După masterat, în 1998 a câștigat o bursă la Juilliard School din New York, pentru cursurile post-graduale de Master Degree, ale celebrei profesoare Dororthy DeLay. Ulterior a plecat la Londra, la Royal Academy of Music din Londra, unde a studiat vioara cu Maurice Hasson. Remus Azoiței s-a perfecționat de asemenea cu Itzhak Perlman, Zakhar Bron, Masao Kawasaki și Ivry Gitlis. Remus Azoiței a fost laureat al concursurilor internaționale de la Bucuresti, Milano, Weimar, Tokyo și Auckland. În 2001, a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din istoria Academiei Regale de Muzică din Londra, unde predă și acum vioara. A obținut doctoratul în muzică. Este membru al juriilor unor importante concursuri internaționale de vioară precum: George Enescu, Louis Spohr sau Marktneukirchen. A cântat în renumitele săli de concert: Carnegie Hall din New York, Konzerthaus din Berlin, Bozar din Bruxelles, Kennedy Center din Washington DC, Salle Gaveau din Paris Concertgebouw din Amsterdam și Wigmore Hall din Londra, Teatro La Fenice din Venetia, Konzerthaus din Viena și Auditorio Nacional din Madrid. A fost invitat la diferite festivaluri muzicale din Cambridge, Tokyo, Berlin, Londra, Santander și Heidelberg. Ca solist, efectuează turnee în întreaga lume, susținând concerte și oferind masterclass-uri de vioară. Remus Azoiței a pus bazele Societății Enescu din Londra, fiind unul din membrii fondatori, precum și directorul său artistic. Ca iubitor al muzicii de cameră, a participat la proiectul cvartetului de coarde Ad libitum de la Iași. Remus Azoiței a înregistrat în premieră mondială integrala lucrărilor pentru vioară și pian de George Enescu, alături de pianistul Eduard Stan, pentru casa de discuri Hänssler din Germania. A fost decorat de către Președintele României cu titlul de Ofițer al Ordinului Meritul Cultural (2005), iar Regele României Mihai l-a numit Ofițer al ordinului «Coroana României» (2013). Remus Azoiței a interpretat Dublul concert de Johann Sebastian Bach, alături de violonistul Nigel Kennedy, în cadrul Festivalului International George Enescu-ediția 2005, concert preluat de către 19 posturi de radio și televiziune din Europa, incluzând BBC, Arte și Mezzo. În 2016 el a fost ales câștigătorul Concursului Național Oamenii Timpului. Muzicianul este de asemeni câștigătorul Marelui Premiu Constantin Brâncoveanu, pe domeniul Arte (2017). Violonistul a pus bazele Fundației Azoiței, pentru susținerea muzicienilor români din țară și de peste hotare. Remus Azoiței cântă pe o vioara Niccolo Gagliano, creată în 1740.
[2] Născut și crescut la Viena, Sascha Goetzel s-a format inițial ca violonist. Și-a început studiile cu Richard Österreicher în Austria și Jorma Panula la Academia Sibelius. Și-a continuat studiile în Statele Unite, lucrând cu dirijori precu: Seiji Ozawa, Riccardo Muti, Andre Previn, Zubin Mehta și Bernhard Haitink. Pe lângă participarea la Universitatea de Muzică din Graz și la Colegiul Brooklyn, Goetzel a fost Fellow la Festivalul de Muzică Tanglewood, timp de două veri. Posturile sale anterioare includ: dirijor principal invitat al Filarmonicii din Kanagawa, Yokohama, Japonia (2013-2017) și al Orchestrei Simfonice de Bretanie (2012-2015), precum și dirijor principal al Orchestrei Simfonice Kuopio, din Finlanda (2006-2012). La sfârșitul anului 2021, a fost numit director muzical al Orchestre Nationale des Pays de la Loire Franța, post pe care îl preia pentru un mandat inițial de patru ani, începând din septembrie 2022. În plus, a fost numit în funcția de director muzical al NYO-CAN, Orchestra Națională de Tineret din Canada, începând din vara anului 2022. În timpul mandatului său de unsprezece ani ca director artistic și dirijor principal al Orchestrei Filarmonicii Borusan din Istanbul, el a ridicat semnificativ profilul artistic al ansamblului. Programarea sa imaginativă, înregistrările premiate și turneele lăudate pe scară largă la Festivalul de la Salzburg, BBC Proms, Royal Concertgebouw, Musikverein din Viena, Théâtre des Champs-Elysées și Hong Kong Arts Festival, au transformat o orchestră provincială puțin cunoscută, într-un aclamat de către critică, ansamblu internațional. În prezent, dirijor principal invitat al Filarmonicii din Sofia, Goetzel aplică aceleași calități de formator de orchestră, îmbunătățind calibrul ansamblului și șlefuindu-i reputația. Goetzel a apărut într-un număr de orchestre proeminente - Orchestra Simfonică NHK, Orchestra Simfonică din München, Orchestra Filarmonică din Londra, Filarmonica din Dresda. În 2014, a făcut un debut electric la Opera de Stat din Viena dirijând Le Nozze di Figaro, ceea ce a dus la șase angajamente de întoarcere - producții de Fledermaus, La Bohème, Don Giovanni, Rigoletto, Magic Flute și Rosenkavalier. Goetzel a mai apărut la Teatrul Mariinsky, Opera din Zürich, Compania de Operă Tokyo Nikikai în Bunka Kaikan din Tokyo, Opéra de Rennes, Wiener Volksoper și Opéra de Montpellier. Goetzel și Orchestra Filarmonicii Borusan din Istanbul au lansat câteva albume premiate pe casele de discuri Deutsche Grammophon, Onyx și Warner, cu lucrări de Turnage, Ceaikovski, Berlioz, Bizet, Rimsky-Korsakov, Respighi, Hindemith și Schmitt. Angajat în educația muzicală și un avocat al artei în general, Goetzel este, de asemenea, co-fondator și director de creație șef al Vienna Art Network, o nouă platformă digitală care sprijină muzicienii și artiștii independenți; Director artistic al Muzică pentru Pace (El Sistema-Turcia); un mentor dirijor la Dirigentloftet, un program din Norvegia axat pe dezvoltarea tinerilor dirijori; și director și co-fondator al Opera by the Fjord, o academie inovatoare și un festival pentru cântăreți și instrumentiști aspiranți, în parteneriat cu Opera Națională din Bergen.
[3] Ștefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. III, Fundația Culturală Română, București, 1998, pag. 538.