All the Small Things - Formula 1 în Monaco sau Gaspar Noé și bursuci? - privind retrospectiv la Cannes, 2022

În antepenultima zi de festival de Cannes (27 mai 2022) aveam în plan să fac o călătorie până în Monaco, unde se desfășura un turneu de Formula 1. Fiindcă nu era încă weekend, aș fi fost spectator doar la antrenamente, ceea ce nu m-ar fi deranjat, din moment ce era semnificativ mai ieftin și oricum îi vedeam pe celebrii piloți de curse și mașinile lor ultrarapide. Dar, într-o manieră tipică mie, am lăsat cumpăratul de bilete pentru noaptea de dinaintea evenimentului, în caz că apărea ceva neprevăzut. Când m-am hotărât... bineînțeles că era deja sold out. Așa că m-am "mulțumit" și în ziua respectivă cu Festivalul de Film de la Cannes (cât snobism!). Iar la final am realizat cât aș fi pierdut de fapt dacă plecam.

Unul dintre evenimentele pe care le-aș fi pierdut este proiecția unui documentar (singurul pe care l-am văzut în festival) numit Tres en la deriva del acto creativo / Three in the Drift of the Creative Act, al răposatului Fernando E. Solanas (cunoscut și ca Pino). Documentarul postmortem îl urmărește pe Pino și pe doi dintre cei mai apropiați prieteni ai lui - care se întâmplă să fie unii dintre cei mai importanți artiști argentinieni ai secolului trecut, Yuyo (pictorul Luis Felipe Noé) și Tato (dramaturgul Eduardo Pavlovsky). Cei trei vorbesc despre relația lor cu arta, despre procesul de creație al fiecăruia (cu care m-am identificat și eu foarte mult) și despre anii de exil în Europa la care au fost forțați din cauza dictaturii din țară. Pe parcurs li se alătură și fiii lor de vârste apropiate: regizorul Juan Solanas, cineastul Gaspar Noé - a cărui prezență pe scena de la Cannes a fost o desăvârșită surpriză plăcută - și actorul Martín Pavlovsky. De la discuții despre Pierre Bonnard care își modifica picturile chiar și în muzeu - căci, așa cum spunea Yuyo, o operă nu este niciodată completă -, și până la dezbateri despre conceptul haosului ce reprezintă viața, documentarul este un eseu despre arta de a crea artă care trebuie analizat și disecat cu creionul și carnețelul în mână. Este cultură generală livrată fără superioritate și fără a deveni greoaie. Pentru că, în definitiv, se rezumă la ceva mult mai subiectiv: relația dintre trei prieteni vechi. O legătură care dăinuie chiar și acum, când ei nu mai sunt, prin operele lor.


După acest film am intrat într-o criză existențială: riscam să rămân fără baterie la telefonul pe care aveam toate biletele pentru următoarele proiecții. Așa că am făcut ceva ce nu am făcut până atunci. Am intrat în clădirea principală în căutarea unei prize, fapt care mi-a prilejuit întâlnirea cu stimata Irina Margareta Nistor. Se odihnea pe un fotoliu aproape de locul în care poposisem eu. Am stat puțin pe gânduri, dar apoi am zis că nu pot să ratez șansa. Dacă tot nu m-am dus la Monaco, măcar de ocazia asta să profit. Așa că am intrat timidă în vorbă cu ea, mărturisindu-i că nu prea obișnuiesc să mă bag în seamă cu oameni fără un motiv specific. S-a apropiat și, cordială, mi-a spus un secret: nici ea nu obișnuiește să facă asta. M-am mai liniștit. Am povestit un pic, am făcut un selfie, și mi-am văzut de drum. A fost una din rarele mele interacțiuni de la Cannes, dar nu o voi uita prea curând. Este într-adevăr, cum se spune, o doamnă formidabilă.

Am mers apoi să văd Stars at Noon, filmul premiat cu Grand Prix al franțuzoaicei Claire Denis, adaptat după un roman de Denis Johnson, care cu o seară înainte avusese premiera pe covorul roșu, eveniment la care am avut norocul să fiu martoră. Avându-i în rolurile principale pe Margaret Qualley (care în film seamănă leit cu mama ei, Andie MacDowell) și Joe Alwyn, pelicula prezintă povestea ambițioasei jurnaliste americane Trish și a afaceristului englez Daniel, a căror romanță se conturează în Nicaragua anului 1984. Însă statutul de om căsătorit al bărbatului devine rapid cea mai mică problemă a cuplului, atunci când lupta contra-cronometru pentru supraviețuire și ieșire din țară devin o prioritate. Personajele sunt învăluite în mister atât pentru audiență, cât și unul pentru celălalt. Nu înțelegem nici până la final cu exactitate de ce Daniel este căutat de autorități și de ce Trish a bătut atâta drum pentru un simplu articol pe care oricum nu mai apucă să îl scrie. Și probabil fix acest mister și lipsă de șanse (în engleză există termenul de star-crossed lovers) face drama lui Denis să fie unul dintre cele mai senzuale filme pe care le-am văzut până acum. Când sintagma "fiecare pentru el" devine o necesitate, cât de puternică poate fi iubirea? Cât de puternică poate fi încrederea în persoana de lângă? Sau cât de puternică ar trebui să fie...


În încheiere, am avut ocazia să văd prima mea premieră la Grand Théâtre Lumière. "Rula" Showing Up, în regia lui Kelly Reichardt. Am privit pe ecranul din sală cum actrița principală, Michelle Williams (al cărei rol de soție a lui Leonardo DiCaprio în Shutter Island m-a marcat), urcă, însărcinată fiind, treptele acoperite de covorul roșu împreună cu echipa filmului. Cum își face intrarea în sală în ropote de aplauze. Și cum se așază pe scaunul rezervat ei, în așteptarea începerii proiecției. Aceasta este adevărata magie a Cannes-ului. O sală de cinema enormă, umplută până la refuz, care ovaționează echipa unui film ce urmează să își vadă în premieră munca pe ecran, alături de un public. Mă bucur că am avut ocazia să o trăiesc, chiar și așa, la final de tot. Niciodată nu e prea târziu.

În comedia dramatică a lui Reichardt, Williams joacă rolul lui Lizzy, o sculptoriță ce urmează să își deschidă o nouă expoziție. Între timp are parte de tot felul de mici distrageri: un porumbel rănit de către pisica ei pe care îl aruncă pe geam, dar care se întoarce la ea la insistențele lui Jo (colega ei artistă și proprietara locuinței sale) care îl salvează, lipsa apei calde, starea mentală precară a fratelui ei, musafirii bizari ce au luat cu asalt apartamentul tatălui său sau invidia subtilă pe care o resimte privind succesul și aprecierea de care se bucură Jo. O incursiune în viața de zi cu zi a unui artist, privită mai puțin serios decât în documentarul lui Solanas și mai mult ca o joacă. Pentru că nu este arta cel mai ludic domeniu care există? Și, totuși, la un moment dat, Lizzy trebuie să renunțe să se concentreze pe nevoile celor din jur și să fie mai atentă la ale ei. Să își ia zborul asemeni porumbelului care scapă de bandaj și se desprinde de relația de co-dependență pe care o are cu salvatoarele sale.

Asemeni acelui porumbel, mi-am luat și eu zborul de la ultimul film de la Cannes 2022 și am pornit spre cazare, în fața căreia m-am oprit să îmi mănânc sandwich-ul de seară. Am auzit un foșnet brusc, mi-am ridicat capul și am văzut un bursuc care încerca să traverseze tacticos strada. I-am făcut câteva poze, apoi a zbughit-o în negura nopții, probabil la fel de speriat de mine cum am fost și eu de el. În sfârșit, misterul era elucidat. Bursucii erau cei care scoteau acele zgomote de fiecare dată când ieșeam seara afară, simțindu-mă de parcă eram cu cortul în mijlocul pădurii și putea veni în orice moment un urs să mă atace. Dar dacă întâlnirea cu un bursuc nu este un semn că lucrurile s-au aranjat cum a trebuit și a fost mai bine că nu m-am dus în Monaco, atunci care e? Secretul e, așa cum spun și cei de la blink-182, in All the Small Things.

O singură enigmă nu a fost nicicum dezlegată... Ce s-a întâmplat cu șopârla aceea care ne-a intrat în cameră la început de festival? Poate o vom găsi anul viitor. Fiindcă urmează Cannes 2023.