iunie 2022
Festivalul Teatrelor Maghiare la București, BukFeszt, 2022
În Antigona tensiunea dramatică se dezvoltă între conștiință și datorie. Mai precis, între legile Divinității și cele pământești, ale oamenilor. Destinul funcționează revelator și decisiv. Cum avea să spună, două milenii mai târziu, Nietzsche: "Consecințele faptelor noastre ne prind din urmă, fără să țină cont dacă noi, între timp, ne-am schimbat". Ceea ce avea să fie numită, în spațiul oriental, kharma ne amintește că trecutul nu e niciodată mort. Ca un contabil ranchiunos, el se răzbună și pedepsește vinovații pentru încălcarea legilor universal valabile. "Cerul înstelat deasupra noastră și legea morală din noi" (Kant) exprimă dialectica individului pământean în raport cu dimensiunea cosmică, îndeobște numită metafizică. De numai vreo 3 - 4 000 de ani, spiritele avansate cred că viitorul se plămădește din prezentul ce devine trecut. "Who can say / Why Today / Tomorow will be yesturday". Dincolo de circumstanțe, vicisitudini sau accidente, dacă vrea să rămână vertical, omul trebuie să se păstreze curat în fața propriei conștiințe (atunci când aceasta este adevărată, nu mimată sau împrumutată), înțeleasă ca voce a Creatorului. De aceea, mitul Antigonei dă de gândit, avertizează, cutremură. Fata aceasta plăpândă suferă de pe urma păcatelor familiei sale: incest, răzvrătire, crime (de război sau motivate în numele legilor sociale, privite ca niște derivate impure, adesea în răspăr "dialectic" cu celelalte, sacre). Dihotomia alb-negru îi sfâșie eroinei ființa cugetătoare: ambii frați morți, pe care Cetatea îi privește - prin puterea lui Creon - total diferit. De partea cui e dreptatea? Nu mai contează, în ecuația finală. Odată morți, prin supușenie sau răzvrătire, sunt din nou egali - de altfel, singura ipostază reală a egalității care aliniază oamenii, indiferent de condiția lor socială. Și au dreptul, ambii, să fie îngropați. Adică iertați, respectați. Ambiția, răzbunarea omului puternic nu pot fi mai presus de omenie - ca ultimă expresie a trecerii prin viață: bună sau rea, virtuoasă ori păcătoasă.


Când Antigona decide să-l îngroape pe Polinike, fratele cel dezavuat cu ură de mai marele Cetății, este deplin conștientă: ea își asumă ab initio mânia și pedeapsa acestuia. Se dezlănțuie acolo o înfruntare inegală, pe viață și pe moarte - de fapt, pe dreptul de a crede și a îndeplini voința Transcendentului. Pe a fi sau a nu fi demn de supunerea și respectul cetății. Creon este un tiran. Antigona, o ingenuă? N-aș zice. Pentru că ingenuitatea înseamnă neștiință sau măcar naivitate. Dimpotrivă, luciditatea și curajul ei îndârjit, demonstrează că știe de ce acționează astfel. Furia contra încrederea în puritate morală; forța împotriva fragilității fizice care acoperă o putere interioară net superioară - acestea se ciocnesc în confruntarea dintre cei doi. Într-un joc al aparențelor mistuite de esențe, cel așa-zis puternic este, în fond, cel slab - și invers; valorile pământești, răsturnate și false, pot suprima, dar în nici un caz distruge ceva mult mai profund și mai puternic: caracterul curat, încrederea în bine, curajul sacrificiului pentru o cauză superioară.

Toate acestea străbat, de la prima până la ultima mișcare, viziunea acestei fabuloase euritmii concepute de regizorul-coregraf Gyorfi Csaba, susținut de interpreții Torteli Nadin, Barkoczi Reka, Barabas Hunor, Kerekes Dalma Bodea Anita, Kiss Virag Sara, Kovacs Anita, Kreiner Timea, Lucziko Greta, Szitai Erzsebet.


Nu mai dezvolt aspectele formale, a făcut-o foarte bine dl. Mihai Brezeanu în articolul Dead can dance - Antigoné la BukFeszt, 2022 aici, iar repetiția ar fi fastidioasă și neproductivă.

Felul în care a gândit și transpus scenic o asemenea viziune Gyorfi Csaba, autorul spectacolului, demonstrează convingător că ideea - atunci când are vigoare și claritate - se poate exprima în afara cuvântului; ba chiar, uneori, chiar în locul lui! Pariu ambițios, riscant... dar câștigat cu brio, în cele din urmă.

 

Original spre nemaivăzut (cel puțin de mine), conceptul unei Antigone "coregrafiate" surprinde și uluiește prin esențializarea semnelor: plastica sublimă a mișcării, dispozitivul scenografic rafinat și funcțional, muzica ce dă senzația că vine și se întoarce dintr-un univers amplu, fluid, de motive și sonorități inefabile. Tragedia se năpustește, parcă, din primele acorduri și gesturi, într-un crescendo când temperat, când aiuritor, ce te absoarbe și te transpune în miezul ei. Structura geometrică a tijelor paralele, amenințătoare ca niște țevi de pușcă, este dezvoltată prin liniile corpurilor ce se agață, se sprijină ori se regenerează în siluete de o rafinată motricitate și expresivitate. Membrii corului (element de rezonanță în teatrul antic grec) plutesc, precum eriniile, în acest spațiu aparent regulat, dar care își modifică imprevizibil formele și funcțiile, după algoritmul unei expresivități savante și mereu surprinzătoare, generate de amplificarea conflictului. Destinul nu are o formă materială, dar - în acest mecanism scenic plurisemantic - își găsește configurații succesive, pe alocuri nodale, alternând cu segmentarea, reluarea și suprapunerea complementară a motivelor, obsesiilor, spaimelor, amenințărilor. Ne aflăm într-un mecanism aflat în ne-stare, ce fierbe și dă în clocot... spre deznodământul fatal. Pentru că, oricât de frumoasă ar fi, la un moment dat lumea, oricâtă dreptate ar avea Antigona, forța Puterii rămâne veșnic imuabilă. Îngroparea celui mort poate fi o tristă izbăvire sau un afront - depinde din unghiul sub care o percepi. Datina anonimă și ancestrală, față cu porunca vremelnicului stăpânitor - ghici cine învinge aici, în lumea pământenilor? Acolo, pe scenă, ritmul amețitor debordează în universul cinetic, plastica mișcării conferă corpurilor expresivitate și dramatism, conducând spre un deznodământ brutal, absurd dar inevitabil. Distingem acolo, pe scenă, atâta durere și disperare, cum numai nedreptatea crasă față cu conștiința pură poate genera... și regenera. Înfrângerea Antigonei devine un imn solemn, revărsat euritmic și polifonic asupra tuturor martorilor transformați în public. Nu sunteți de acord? - par să se mire artiștii care au slujit, până la ultima picătură de energie și de credință, acest demers moral, filosofic, teatral și coregrafic. Răbdați și înghițiți - n-aveți încotro. Așa era acum 2.500 de ani, și prea puține s-au schimbat în mod fundamental în gândirea oamenilor - depinde de locul pe care-l ocupă ei în angrenajul social și politic. Ei pot fi detestați, amenințați... chiar înlănțuiți; dar prețul pe care-l plătesc pentru asta purtătorii de conștiință este dureros, adesea nedrept și mai totdeauna punitiv, până la ultima expresie. Ce nu știu legiuitorii pământului (sau nu le pasă): fatalmente, corpul dispare. Ideile - niciodată.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus