iunie 2022
R.M.N.
Au trecut multe zile și tot atâtea nopți de când am ieșit din Sala Palatului cu gândul că tocmai am văzut primul film prost al unuia din marii regizori ai Noului Val. Gândul a rămas cu mine și azi.

***
26 mai 2007
"Cel mai emoționant a fost știm noi care! Eu unul, mai prăpăstios din fire, cînd am văzut că se duce și Marele Premiu al juriului (către un film japonez pe care nu l-am văzut decît pe jumătate, că la cealaltă am adormit), am amuțit... Să fie, oare, posibil să...? Nici nu îndrăzneam să "verbalizez". Anunțul l-am urmărit ca prin ceață, cu "blur" cum se zice în jargon: știți momentele alea din filme (filmele foarte convenționale, să ne-nțelegem!) cînd ecranul devine neclar, pentru că eroul sau eroina visează, sau își închipuie, sau își aduce aminte de ceva? Eh - ăla e "blur"-ul! Cînd a mai zis și Mungiu că e "ca un basm", a fost ca atunci cînd o voce din off îți spune că se întîmplă întocmai ceea ce tu vezi deja pe ecran." (Alex Leo Șerban - Canneseuforia Dreamin' - sau cum am devenit mesageria telefonică a lui Cristian Mungiu - de citit integral aici)

***
28 mai 2022
Pe live text-ul site-ului The Guardian, veștile despre premii sunt aduse la zi la fiecare 3 minute. Rând pe rând, sunt bifate premiile de interpretare, de scenariu, de regie, premiile speciale, premiul juriului. Urmează marele premiu. Cumva, mintea zboară înapoi în noaptea aia când o mână de români destul de cinefili s-au destul de îmbătat și au cântat până dimineață într-un orășel studențesc din Anglia, cățărați pe un geam vechi și ruginit și aplaudați de trecătorii care îi întrebau care e ocazia specială. Dar cele 3 minute au trecut și a venit vestea din prezent.

***
Da, știu, premiile filmelor nu sunt ale mele, nici ale prietenilor mei, n-avem nici un merit pentru existența lor. La fel cum n-avem nici un merit pentru victoriile Simonei, ale naționalei de fotbal (eheee...) sau ale oricărui sportiv român (sau nu) pe care îl susținem. Și totuși, de fiecare dată, trăim marile momente în stilul descris de ALȘ. În ce privește Noul Val, probabil cel mai important moment / mișcare / întâmplare culturală mioritică de hăt-hăt (dacă nu, chiar, de când ne știm), pumnii strânși și consumul emoțional se produc și în timpul vizionării filmelor, nu doar la momentul ipoteticei lor premieri. Doare stomacul să fie un nou film important ("Dă, Doamne, să fie bun!") și apoi doare stomacul pentru că a fost un nou film important ("Uite cum a iar făcut ăsta / asta niște cârpițe din noi!").

***
R.M.N. vrea să vorbească despre noi. Să spună cât mai multe (cum muncim, cum iubim, cum facem dragoste, cum discriminăm, cum judecăm, cum sărbătorim, cum bem, cum ne rugăm, cum trădăm, cum educăm, cum alinăm, cum murim, etc.) despre cât mai mulți dinspre noi: români, maghiari, germani din Transilvania, germani din Germania, romi, sri-lankezi, francezi.

"Atașații mei de presă de aici au fost atât de drăguți încât să urmeze mica mea rugăminte să vadă filmul de două ori", a spus Cristian Mungiu într-un interviu acordat Iuliei Blaga, în Libertatea, în zilele Cannes-ului (preluat pe LiterNet aici). Aparent, Andrei Gorzo confirmă justețea rugăminții regizorului: "[...] pentru cine are ochi să vadă, R.M.N. e un candidat solid la titlul de cel mai arătos film românesc din toate timpurile. Dezbaterea de la căminul cultural e bucata lui de cinema antologabil oferit ca atare - ca Mare Cinema -, dar, pe lângă ea, R.M.N. e plin de cadre construite multistratificat - pe planuri de adâncime, cu geamuri care fie încadrează imagini-în-imagini, fie reflectă imagini suprapuse peste alte imagini, cu lucruri abia întrezărite, cu tot felul de detalii care au aerul unor indicii și, la o a doua sau a treia vizionare, s-ar putea să-și găsească sensul." (Sursa - andreigorzoblog/elefantul-alb-al-lui-cristian-mungiu/)

Și totuși, e greu spre imposibil de crezut că a doua, a treia, a n-a vizionare vor conduce la descoperirea marii absențe a acestui film: elementul care să unifice, să dea sens, emoție, gând, atât de abundentelor și spectaculoaselor componente care îl formează. Sunt cadre multiple în care ochiul fuge hulpav în toate direcțiile, descoperind semne, indicii, urme și totuși sunt rarisime momentele când ai, ca privitor, senzația că în fața ta se întâmpla ceva care va lăsa o urmă în tine.

Cu excepția Csillei (o Judith State imperială!), restul personajelor sunt scrise și interpretate pentru a ilustra câte o temă, câte o teză. Cartoane atent desenate, vehicule pentru adjectivele ce se cuvin încolonate în siajul realității românești din zona multi-etnică a Transilvaniei, din zona amplu-pauperă a satelor și micilor orașe central și est europene post-comuniste, din zona globalizării forței de muncă și mijloacelor de producție. Csilla e vie, e complexă, dar e așa de puțin credibil că o persoană ca ea e de găsit într-un loc ca acela, într-un timp ca acesta!

Și-apoi, locul. Greu de clasificat. Ba ni se prezintă ca fiind depopulat, ba geme de lume la felurite festivități, procesiuni, momente ale comunității. Lumea: români, maghiari, sași și, evocați ca aparținând unui trecut recent ultra-rasist, romi. Lumea: români dacopați (???) versus maghiari buni mânuitori ai crosei (pe cât de remarcabil așezată în cadru marea / ampla secvență a judecății populare partea aproape finală a pelicule, pe atât de lipsite de credibilitate / forțate cadrele ce au de-a face cu meciul de hochei inter-etnic). Lumea: patron / șef german degrabă vărsător de vocabule rasiste versus angajat român făcut de "țigan", angajat roman revenit pe plaiuri natale, developându-și propriile pornire rasiste îndreptate împotriva unor muncitori sri-lankezi, muncitori sri-lankezi cățărați (de scenariu) pe un nor roz & pufos într-un paradis ce nu cunoaște păcat. Și colecția de stereotipuri pe baza căreia se naște lumea din R.M.N. poate continua mult și bine. De fapt, nu prea bine. Nu prea e bine.

Genul de simplificare, de polarizare, de băgatul degetul în ochiul spectatorului pe care îl practică noul film al lui Cristian Mungiu nu e deloc caracteristic filmografiei anterioare a lui Cristian Mungiu. Cu atât mai puțin Noului Val. E mai degrabă caracteristic unui soi de cinema pseudo-mainstream, cu buni, cu răi și cu urâți, căruia i se lipește un previzibil final non-happy-end (previzibil în sensul răului pe care îl prevestește, deloc previzibil la nivelul felului în care introduce răul, sub forma unor urși-metaforă amintind de simbolistica irespirabilă a acelui cinema românesc pe care Noul Val l-a dat cu capul de toți pereții acum mai bine de două decenii - pe vremuri, criticii și cronicarii acuzau metaforita acelui găinaț care cădea pe parbrizul finalului din După dealuri; eh, iată unde se poate ajunge!).

La capitolul referințe, s-a evocat, previzibil, ședința cu părinții din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc ca element de comparație pentru exercițiul de democrație populară din R.M.N.. Ar merita adăugată marea secvență a mesei de la țară din Balanța lui Pintilie ca sursă evidentă (inclusiv la nivel de replică) pentru belșugul și bonomia din casa dlui Baciu (aplauze pentru Ovidiu Crișan), personaj care, deși bun vorbitor de franceză și foarte în largul lui în prezența străinilor, devine, pe măsura trecerii cadrelor, unul dintre rasiștii șefi ai comunității, într-o altă mostră de evoluție / involuție a scenariului de o calitate îndoielnică.

Apropo de mesenii dlui Baciu: apariția oengistului de mediu, cu profil profesional incert și bucurie la localnice (despre biata Csilla aflăm că are o relație (și) cu dânsul fix în seara morții tatălui amantului cât de cât oficial, Matthias (Marin Grigore), moment când personajul lui Judith State se hotărăște să producă un act de cruzime sentimentală greu de înțeles trimițându-l pe amantul 2 la catafalcul tatălui amantului 1, pentru a-i returna acestuia arma dăruită ei în urmă cu ceva vreme - asemănarea între Marin Grigore umblând aparent haotic prin sat cu pușca de umăr și un anume Viorel din Aurora să fie oare involuntară?) pare o continuare a personajului lui Dan Chișu din Senatorul melcilor. Doar că acolo acel personaj era o prezență exotică cu rol precis definit în a amorsa o intrigă ce developează obiceiurile și moravurile unei lumi recognoscibile, construită realist, fără alte stridențe care să-i afecteze credibilitatea. În cazul R.M.N., avem un oengist occidental rezident temporar într-un sat transilvănean pe ale cărei străzi umblă localnici cu apucături ku klux klan-istice, sat amenințat de urși ce prevestesc apocalipsa pe soundtrack de In the Mood for Love, interpretat parțial live de violoncelista locului. Really?

***
Înapoi la marea secvență a dezbaterii populare. 17 minute intense, muncite din greu, remarcabil coregrafiate, nu mai puțin remarcabil regizate și așezate pe ecran. Și totuși, chiar și la acest moment de antologie a cinema-ului românesc, mâna regizorală simte nevoia să pună un deget (discret și nu prea) pe tabloul construit de Tudor Vladimir Panduru. Când și când, parte din imagine e împinsă în ceață și spectatorul e silit să privească într-un anumit punct, înspre anumite personaje. Ca și cum regizorul n-ar avea încredere în capacitatea lui de a decupa ce e relevant din ce i se prezintă. De a-și extrage propriile informații, de a-și face propriul montaj. Filmul e o lecție ce se cuvine predată până la capăt. Oamenii, viața sunt în altă parte.



Regia: Cristian Mungiu Cu: Marin Grigore, Judith State, Macrina Bârlădeanu, Orsolya Moldovan, Maria Drăguș

0 comentarii

În programul cultural

Cinema City Cotroceni
05.07 17,00;19,40;22,20
06.07 17,00;19,40;22,20
07.07 17,00;22,20
Cinema City Mega Mall
05.07 11,10;13,50;16,40;19,20;22,00
06.07 11,10;13,50;16,40;19,20;22,00
07.07 11,10;13,50;16,40;19,20;22,00
Cinema City ParkLake
05.07 22,20
Cinema City Sun Plaza
05.07 16,20
06.07 16,20
07.07 16,20
Cinemateca Union
08.07 15,00
09.07 13,30
10.07 13,30
Elvira Popescu
10.07 13,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus