iulie 2022
R.M.N.
Există în acest tulburător R.M.N. al lui Cristian Mungiu o secvență-pivot... un formidabil revelator al întregii istorii înfățișate. Despre ce este vorba? Despre credința în Dumnezeu și felul cum oamenii se raportează, azi, la preceptele creștine. Revoltați de prezența a doi muncitori străini (ba, încă și de culoare!) în brutăria de unde se aprovizionează domniile lor, sătenii încep tocmai din biserică operațiunea de purificare etnică prin alungarea celor doi venetici dizgrațiați așa... din principiu: sub oblăduirea oportunistă a preotului protestant, indignarea oarbă, distructivă, absurdă e pusă la dospit. Dar, pentru ca fariseismul procedural să fie îndeplinit conform poruncii eclezsiastice (un fel de "regulament de ordine interioară"), operațiunea trebuie să înceapă, musai, cu o rugăciune. Iar aceasta este, nici mai mult, nici mai puțin decât Tatăl nostru. Gâtuiți de furie, grăbiți să-i alunge pe străinii de neam, de țară și de rasă, dar care le frământă, totuși, pâinea lor cotidiană, ei se roagă într-un glas divinității, fără să clipească, dar și fără să priceapă: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi... Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri..."!! Nici haita gregară, furioasă împotriva semenilor amărâți, nici slujitorul Domnului nu încearcă nici cea mai mică tresărire față de paradoxul (de)generat în pretențiile lor ignobile. Aceasta este cheia de boltă a întregii construcții. Dragoste, îndurare, milostenie pentru semenul aflat în suferință? Haida, de... "Noi suntem creștini! De 2.000 de ani!! Noi ne rugăm (adică ne milogim), nu iertăm". Și vrem, prin orice mijloace, să ne facem pohta ce-o pohtim, indiferent că suntem români, secui ori sași.

Încă de la primul său film (Occident - 2002), artistul se arăta interesat nu doar de idei și concepte ci, cu precădere, de felul în care oamenii se raportează și se regăsesc la / în ele. Modul cum noutatea - fie ea socială, tehnologică sau habitudinală - este asimililată mental și comportamental. Structura inovativă a poveștii surprindea și amuza deopotrivă, creînd suspans și amuzament; dar și avertizând asupra veșnicelor forme fără fund și fond. Firele epice se intersectau și se înnodau quasi-aiuristic, degajând - asemeni petardelor de zaiafet - un mesaj fals optimist.

Acum, după 20 de ani, vine analiza. RMN-ul. Iar aceasta este fără cruțare... ca și diagnosticul: primitivism aflat în metastază: lăcomie, răutate, fariseism, rasism. Trogloditudine duhnind a ev mediu. Solidaritatea hăitașilor împotriva celor doi truditori de altă culoare se încinge într-o horă a unirii multilateral dezvoltată. Alegerea unui sat compozit (unde trăiesc "în bună înțelegere români, maghiari, germani" - cum ziceau discursurile perioadei comuniste, fără a-i băga însă la socoteală și pe evrei sau țigani; pe aceștia pur și simplu nu ședea frumos să-i aduci măcar în discuție) îl absolvă pe regizor măcar de acuzația aia găunoasă, ce-l pândea după colț, cum că ar fi anti-național, că nu respectă țărișoara și pe minunații ei oameni, harnici, buni și ospitalieri. Pe linia asta strâmbă, s-ar fi putut plusa și mai grav, de ce nu? Că ar fi vândut aceluiași Occident (nu degeaba titlul primul său film...), adică Bruxelles-ului și bau-bau-ului Soros, dacă ne luăm și după dosarul de cadre devenit CV, unde o soră bună se bucură de o reputație rea. Încă nu... Deocamdată, doar s-a stârnit, parcă, un fel de maree negaționistă la adresa lui. Cinefilul român pare plictisit și agasat de "de cinema-ul ăsta bătrânesc" pe care îl creează Mungiu. Tot veșnicele probleme; prea multă seriozitate și dramatism; prea multe planuri, intersecții, condiționări, determinări și motivații; mereu aceleași personaje pe care le știm, de-acum; ne-am și plictisit de ele. Lasă, că merge și așa... mai simplu, mai fără bătaie de cap. Vrem altceva: musai mai nou, mai trendy, adică mai șui, mai experimental (mai dezbrăcat, mai destructurat, mai greu de înțeles).

Să fie, oare, de vină cele 3 mari premii (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile - 2007; După dealuri - 2012; Bacalaureat - 2016) cu care Juriile de la Cannes au răsplătit deopotrivă talentul, seriozitatea, constanța și atitudinea civică a regizorului? Să fie oarecari neînțelegeri?... Sau ceva invidie din partea unor confrați pentru care strugurii lui sunt acri?! Ori, Doamne ferește, suportăm percepția unei generații modelată rapid pe calapodul post-modernității, ce nu mai are pofta / capacitatea de a gusta și a discerne filmele acestea "îmbătrânite, "plicticoase", "complicate" din alte vremuri și pentru alt tip de sensibilitate? Se poate și asta... ceea ce ar fi cu atât mai descurajant, mai trist.

Ca și la Bacalaureat sau După dealuri, ceea ce se întâmplă pe ecran presupune atenție, luciditate și empatie. Ritm lent, densitate ideatică, planuri multiple, discontinue dar consonante; personaje complicate, deloc tatuate, de la prima și până la ultima secvență, cu propria condiție, cu obsesiile sau - și mai grav - cu mesajul pe care regizorul îl are de transmis fans-ilor, scutindu-i, mizericordios, să fie obligați a lăsa deoparte pungile de popcorn și paharele de Cola. Căci, pentru a înțelege substratul și motivațiile (drămuite, parcă, pe un cântar farmaceutic și insinuate pe cât de subtil, pe atât de convingător în povestea de pe ecran) îți trebuie răbdare, gust, maturitate, responsabilitate civică. Fără ele, te plictisești repede și poți scăpa din vedere tocmai finețea de filigran a poveștilor - componentele intrinseci ale edificiului dramatic. Obișnuința de a "achiesa" doar la slogan-uri sau definiții scrise, turnate explicit pe toată lățimea ecranului, poate avea darul de a atrofia unele facultăți intelectuale. Cine s-a obișnuit și se simte confortabil să se uite la un stâlp de telegraf ajunge, fatalmente, să nu mai înțeleagă (darămite să mai și admire) bradul din care acesta a fost făcut. Acel simplu, ajuns simplist poate acționa ca un agent dizolvant pentru privitorul grăbit și superficial, care le știe deja pe toate și așteaptă doar confirmări tip 3 S: stereotipe, schematice, scurte.

Pentru respectivul public, răsfățat din belșug cu babardeli fierbinți și alte asemenea distracticisme, filmul este greu de digerat. Riscurile (in)culturii...

Deconcertante, pentru mine, au fost însă unele referințe insinuante, potrivit cărora anumite secvențe - care funcționează, altfel, impecabil în acest R.M.N. - ar "semăna" prea mult / dubios cu suratele mai mari (sau mai mici?) din operele unor confrați mai nepremiați. Îmi permit să nu mă duc după fentă, amintindu-mi totuși că, înainte de a-l nemuri dl. Puiu pe "omul cu pușca", în Aurora, acela și-a permis să apară, încă din 1978, la Michael Cimino (The Deer Hunter); dar pe mine nu m-a dus gândut la plagiat. Cât despre ședința de colectiv revoltat, din sala primăriei - cutia de rezonanță ce amplifică semnificația filmului - pot recunoaște, cu mâna pe inimă, că și atunci când am (dez)gustat-o în faimoasa Babardeală..., nu m-am gândit (deși, dacă-i pe așa, aș fi putut să o fac) la o altă ședință cu bucluc, filmată de Manole Marcus (1971) în Puterea și adevărul. Așa stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să deplâng unele asocieri forțat și nedrept incriminatorii. Mai mult de-atât, îmi permit să apreciez că tot ce se întâmplă, democratic, la căminul cultural creează un pandant între revolta "pioasă" din biserică și zelul denunțător al (ne)cinstitei adună(tu)ri, așa cum o înfățișează Mungiu, cu tot mizerabilismul ei în curs de ku-klux-klan-izare deloc mioritică, dar tot mai prezentă aici, în spațiul carpat-danubiano-pontic, unde ne știm de peste 2.000 de ani... și unde ne-am trezit orbi și căzuți în haznaua cu prostie, răutate și urâțenie... una mai contaminantă ca alta. Contaminați cu primejdiosul Covid, dragul de el, ne mai rămânea măcar șansa de a ne curăța... De acord, aici, Mungiu face praf cam totul: familia, și biserica, dragostea... ca să nu mai amintim de "omenia" tradițională sau europenismul prea strâmt pentru talpa țării.

Rezumând, găsesc excepționalul film al lui Mungiu ca fiind unul de atitudine europeană, cu o ținută de top, fără franjureii corectitudinii politice și giumbușlucăria stilistică a p(r)ost modernității cu orice preț. Continuator al unei opere solide, cum puțini mai știu azi să facă, preferând formule chipurile, de încercare / experimentare / înnoire - una mai forțată și mai neviabilă ca alta. Da... e greu de gândit și de construit un Bacalaureat, un După dealuri sau un R.M.N.. Ne-am săturat de curentul realist? Atunci, să dezavuăm / beștelim / băgăm la naftalină și Pădurea spânzuraților (Liviu Ciulei, 1963) - și el laureat acolo, pe Croisette... Ba chiar O vară de neuitat (Lucian Pintilie, 1997), nepremiat, dar confirmat la modul tragic de masacrele care tocmai făceau prăpăd în fosta Iugoslavie. Cu acest al patrulea film-revelator, Dl. Mungiu ne așează, încă odată, oglinda în față. Și ce dacă?! Ne-a pus-o și Caragiale. Și...?



Regia: Cristian Mungiu Cu: Marin Grigore, Judith State, Macrina Bârlădeanu, Orsolya Moldovan, Maria Drăguș

0 comentarii

În programul cultural

Cinemateca Union
03.02 "17,15"

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus