Epistole din Competiția Oficială (VII) - Cannes, 2022

Citiți precedentele epistole ale lui Cristian Mungiu pentru LiterNet aici, aici, aici, aici, aici și aici.

Cîteva vorbe de încheiere, cel puțin în ce privește aventura de acum.

Vineri pe amiază am mers să iau pulsul zvonurilor la masa la care își face mereu Wild Bunch vînzările de filme (de care vînzări nu se vorbește niciodată direct și deschis, dacă distribuitorul face vreo ofertă, bine, dacă nu, masa continuă cu aceeași însuflețire). Erau acolo trei din cei din așa zis cei mai importanți distribuitori din lume: Jean Labadie, Michael Barker și Tom Yoda. Pe Yoda nu-l cunoaștem personal, iar povestea lui mi-a plăcut. Legenda e că George Lucas, cu care era bun prieten în anii '70, l-ar fi avut pe el că model cînd lucra la Star Wars și că micul Yoda e inspirat direct din el. Dacă te uiți la fața lui, pare că nu e neapărat doar o legendă. Michael Barker era admirativ față de o inițiativă de marketing a lui A24 care pare că mergea neașteptat de bine: și-au făcut un magazin online și vînd (cam ca un club de fotbal) tricouri, șepci, postere, suveniruri cu filmele lor, dar și doar cu logoul A24. Mai interesant e că vînd și copii pe hîrtie ale scenariilor pe care le-au realizat, la 50 de dolari bucata.

Curînd însă discuția s-a aprins, cum se întîmplă adesea între pasionații de film (iar discuțiile, că sînt la Cannes, NYFF, BIFF sau PIFF sau oriunde sînt cam la fel): Lars vor Trier e un îngrozitor care urăște oamenii iar Breaking the Waves e un film groaznic, ba nu, Breaking the Waves e o capodoperă, Haneke urăște oamenii, e arogant și cinic, ba nu, ba da, și așa mai departe cu toți regizorii la rînd, absenți sau prezenți, iubiți sau detestați cu aceeași pasiune. La un moment dat, în siajul premiilor care urmau, s-a ajuns la chestiunea selecțiilor festivaliere prin discriminare pozitivă, e bine, ba nu e, apoi la chestiunea premiilor pe criterii politice (sculați, voi oropsiți ai sorții) și la sindromul Ken Loach - bogați care cheltuiesc niște milioane să facă filme despre săraci și cîștigă apoi alte milioane, premii și atenție cînd înfierează exploatarea de clasă, ba nu, mai rău e să storci mereu simpatie cu tiparul minoritari care luptă să fie acceptați așa cum sînt, ba asta e ok, ba nu, ba da șamd. Discuția mi-a amintit de un moment în care împărțeam același taxi și aceeași discuție pasională în Lisabona cu Nae Caranfil și Alex Leo Șerban. După ce nu s-au putut pune de acord în chestiuni cinematografice, Leo a decis că trebuie totuși să fii puțin obiectiv. Cine este? - a vrut să știe Nae. Eu! - a conchis Leo.

După masă am fost cu Gaspar Noé pînă la el la hotel să-mi dea un blue-ray cu versiunea în ordine cronologică (inversă față de versiunea originală) a lui Irreversible (e mai bună versiunea originală, a zis Vincent Maraval, ba nu, ba da) iar pe drum am dezbătut lucruri mai lumeșți: unde se duc anii, cînd se duc, că uite, de la Irreversible au trecut deja 20 (îmi aduc aminte bine reacțiile, că eram în festival cu Occident) cum e și cu femeile astea (că la cina realizatorilor de cu seara urma să fie și fosta cu noul partener și oare să vin și să vin singur?), mai bine să-ți găsești o avocată sau doctoriță sau chiar și producătoare, dar nu actriță sau modelă, că e belea, cum e și cu Cannes-ul asta, nici nu se compară cu Veneția sau Toronto sau mai știu eu ce, însă totodată e de stat mai puțin că după o vîrstă nici să te îmbeți în fiecare noapte parcă nu mai ține (și alte teme mai mari și mai mărunte de trotuar de Rue d'Antibes).

Pînă la urmă a venit și Gaspar seară la cină realizatorilor (iar partenerul exei a fost delicat și a venit singur) unde erau și diverși premiați și jurii și Tudor Panduru care ridicase premiul pentru Alec Belc dar și Cătălin Mitulescu cu una din fetele lui (trece timpul pentru toată lumea) și Nikitin care încerca să se bage în vorbă cu Javier Bardem și mulți alții. Noi ne-am nimerit la masă cu Serra, Losznita și actori de la Östlund (din Triangle of Sadness) și Tarik Saleh (care a vorbit toată seara de minunata lui experiență de filmare în România și de cum, cu o șpagă potrivită, poți închide tot centrul Bucureștiului, wow, ce țară, bravo, șamd) Discuția a luat-o pe pantă ideologică (ce înțelege neamțul din Bulgaria). Thierry (Frémaux - nota LiterNet) și-a luat rămas bun de la Pierre Lescure (care își încheie mandatul pe 2 iunie căci, după cum a zis, pe 3 e deja ziua mea) și a salutat deja venirea lui Iris Knobloch (au rezolvat și cu paritatea de gen).

Sîmbătă de dimineață m-am văzut cu soții Fainaru: nu mai e Cannes de altădată (ei pot, spune, vin de mai bine de 30 de ani), nu mai sînt capodopere, prea multă complezență, prea multe filme oportuniste speculînd agenda momentului, prea s-a transformat în eveniment social, dar rămîne totuși singurul festival după ce Berlinul s-a diluat șamd. Unde să ne petrecem cîteva zile între Cluj și Karlovy Vary? Le recomand cu tărie Rimetea (unde am filmat). Am comentat apoi lista teritoriilor unde s-a cumpărat R.M.N. și pe cea (care se îngroașă) a festivalurilor care urmează pentru film, după care am trecut prin piață volantă (plăcerea mea în Franța) și mi-am luat caise.

Am primit încurajări din China (unde zice că filmul e cotat cel mai bine pe rețele sociale) dar și de acasă (din țară, cum zicea Țopescu) și după o vreme am început să le răspund unora și altora ca să nu aibă cine știe așteptări pentru ceremonie (de pe la două știam că nu vom fi în palmares) trebuind să explic că na, e un juriu, au gusturile lor șamd. Odată ce amiază s-a eliberat de emoții și smoking și papioane, m-am resetat spre mintea de turist și am mers să fac tradiționala baie în mare pe plaja din față de la Martinez (mai vedea-voi eu, oare?) ca să văd Cannes-ul dinspre mare spre uscat.

Pe seară m-am uitat la o repriză de meci după care am ieșit să bem un pahar de rămas bun cu cei din echipă, ne-am îmbrățișat și ne-am dat întîlnire la turneul de proiecții R.M.N. pe care îl începem curînd prin țară cu echipa: Ditrău, Cluj, Tg. Mureș și tot așa mai departe, vreo lună.

Noaptea, pe drum spre casă, am adunat de pe jos niște minunate frunze de ficus și trei sîmburi de nespole, să îi plantez la București cînd mă întorc. Cine știe, poate se prind.