Undeva, într-o casă de cartier bucureștean. O mână de liceeni în clasa a 12-a se reunesc pentru, în termenii epocii, un ceai dansant. Cu platouașe multicolore de mâncare, cu rochii îndrăznețe, în termenii epocii, și pantaloni evazați, cu câte o sticlă de coniac șutită de la părinți, cu pick-up și viniluri, cu radioul fixat pe Europa Liberă și emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac. Începe!
Metronom. Filmul. Debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Alexandru Belc (regie & scenariu). După o idee a jurnalistului Liviu Tofan, coleg cu Cornel Chiriac la Europa Liberă, autorul volumului Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990.
Inițial, Metronom trebuia să fie un documentar, domeniu unde Belc are deja două foarte bune titluri la activ: 8 martie și Cinema, mon amour. În forma sa finală, premiată la Cannes 2022 cu premiul pentru regie al secțiunii Un certain regard, amprentele cinema-ului documentar se simt puternic, deși vorbim de un film de ficțiune. Și acolo unde cu adevărat valoros și memorabil, Metronom datorează enorm calităților de creator de cinema documentar ale lui Alexandru Belc (în combinație cu priceperea și inspirația directorului de imagine, Tudor Vladimir Panduru, a scenografului Bogdan Ionescu și a creatoarei de costume Ioana Covalcic).
Metronom e, în primul rând, un film ce portretizează o epocă & o generație, cu visele, spaimele, tentațiile, problemele, sentimentele, culorile, sunetele sale. În prima sa jumătate, ce are ca moment de maxim minunatele secvențe de dans coregrafiate de Paul Dunca / Paula Dunker (pe o coloană sonoră feat. Mircea Florian, Janis Joplin, The Doors & alții), filmul propune o evocare îmbibată de nostalgie a acelor ani, a acelei toamne, a acelei zile din acel oraș. Focalizarea pe o anumită zi fixată în istoria contemporană grație finalei de Cupa Davis (care, alături de cele două surate ale ei desfășurate peste Ocean, a inspirat unul dintre cele mai frumoase titluri din literatura sportivă româneasca: Ar fi fost prea frumos by Ioan Chirilă) e o idee dintre cele mai fericite, făcând racordul dintre povestea eroilor lui Belc și poveștile personale ale multora dintre privitorii filmului (la TIFF.21, pelicula a stârnit un interes enorm, fiind proiectată în fața a 3.200 de oameni în Piața Unirii, și a născut numeroase evocări și aduceri aminte, în cadrul multiplelor sesiuni de Q&A găzduite de festival). Spectatorii se lasă purtați în călătoria în timp propusă de Belc & co cu multă pasiune și bucurie.
În același timp, Metronom aduce la lumină contextul politic al epocii, propunând, în partea a doua, o privire printr-un filtru părăsit de nostalgie și încărcat de amintiri dureroase & comentarii critice la adresa unor vremuri când organizația numită Departamentul Securității Statului era în război permanent, când mai rece, când mai cald, cu cetățenii zisului stat. Într-un rol uzual pentru cariera sa, cel de colonel de Securitate, Vlad Ivanov predă o nouă lecție de actorie, oferind, în relație cu prada Ana (o Mare Bugarin ce binemerită multiple runde de aplauze), un ghidaj despre ce va zică introducerea în infern a unui cetățean al RSR. Când blând, când amenințător, când rezonabil, când cinic, când cvasi-sadic, colonelul lui Ivanov stă fără probleme lângă un anumit domn Bebe sau domn Anghelache, fără a repeta în vreun fel mijloacele de exprimare ale anterioarelor personaje.
De asemenea, Metronom așază pe ecran povestea de dragostea dintre Ana (Mara Bugarin) și Sorin (Șerban Lazarovici, acest nou Dan Nuțu al cinema-ului românesc). E partea cea mai fragilă și, în acest timp, cel mai puțin inspirat conturată din cadrul întregului scenariu. De o parte, sentimentele năvalnice ale Anei ce are de înfruntat iminenta plecare în străinătate, pentru reunificarea familiei, a celui dintâi iubit din viața ei. Pe de alta, jocul misterios / dublu (că tot curge pe ecranul televizorului meciul de dublu din marea finală) al lui Sorin, ce împinge înainte firul poveștii mari a filmului, dar trage în jos credibilitatea și textura emoțională a narațiunii erotice.
Pe scurt, simțim alături de Ana, în timp ce Sorin rămâne undeva departe. În plus, parte din deciziile celor două personaje nu ajută la potențarea credibilității relației lor. Două exemple: el insistă, inițial, ca ea să vină la petrecerea unde apoi e vizibil surprins și deranjat să o găsească; ea face, la ultima lor întâlnire, o alegere bizară, ce a stârnit discuții intense între spectatorii de la TIFF. O opinie căreia mă raliez ar fi preferat ca filmul să se termine la momentul revederii dintre Ana și Roxana (Mara Vicol, cu o prestație solidă), ecou al cadrului final din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, moment ce consfințește prăbușirea din paradisul marilor vise ai anilor de liceu, populat cu marile muzici, marile meciuri și marile iluzii, în cenușiul plin de compromisuri, spaime și regrete al unei vieți adulte asupra căreia contextul securistico-politic avea să-și pună amprente majore.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.