EfecTIFF tradițional - Ziua IV la TIFF, 2022

Azi (25 iunie 2022) a fost finalul. Gala de premiere. Fără coroniță, ca să zic așa (palmaresul ediției aici). Ziua a început foarte frumos, cu o discuție TIFF Talks, la Lounge, moderată de Ionuț Mareș. Am stat (eu, ca regizor și principal scenarist al filmului, împreună cu Miruna Berescu - producătorul filmului, Silviu Stavilă - directorul de imagine și Vlad Brumaru - unul dintre actori) și am povestit de filmul Marocco, despre tot felul de chestii care s-au văzut și nu s-au văzut în film. Din punctul meu de vedere, discuțiile astea fac foarte bine, ele pun o lupă măritoare (și foarte important, la rece) asupra filmului. Faptul că nu se întâmplă imediat după film, ca la un Q&A, dă șansa moderatorului să-și facă o listă de întrebări, o lista de lucruri de discutat pe care să le dezbată cu realizatorii, să le aducă într-o discuție lămuritoare sau provocatoare (în sensul cel mai bun cu putință). Am povestit despre estetica filmului, despre greutăți de producție (noi am filmat în plină pandemie, când încă vaccinul nu ieșise, când lumea nu știa ce și cum dar ne antrenam pentru distanțare și panica cuprindea platoul la fiecare mișcare mai serioasă de trupe), despre adevăr și actorie, despre Dumnezeu și apostoli.


Ca orice oameni care "se respectă", n-am putut rezista tentației unei brownie cu înghețată, pe care am asezonat-o cu cafea fără cofeină (eu) și cu cofeină (alții care pot) și am continuat discuțiile la terasele de lângă. Chestia mișto când ai prieteni (nu neapărat din breaslă, dar altfel nici nu văd cum) care știu cinema, discuțiile capătă sens și (și asta e ciudat) e că poți întârzia liniștit unde ai treabă, rămânând captiv în unghiuri, stilistici, ecleraj sau scenaristică.

Seara a fost gala iar sentimentul a fost senzațional. Să vezi iar o mare de oameni care nu se feresc, care se îmbrățișează când se văd, care sunt bucuroși că se pot aduna iar în fața unui ecran, asta a fost într-adevăr o bucurie. Și ce mi se pare tare este că toate fețele pe care le vezi sunt practic toată lumea de acasă, pe toți îi știi și ai sentimentul de familiar, deși creierul tău simte că e pe alte meleaguri.


Până data viitoare, la bună revedere pe ecrane, la cât mai multe filme, la cât mai mulți oameni la cinema și poate, ușor ușor putem transforma din nou în tradiție mersul la film. Sentimentul care nu e întreg rămâne, e prezent tot timpul acolo, pentru că știu că e doar un eveniment. Că lumea nu mai merge la cinema din principiu, că lupta cu ecranul mic de televizor sau de laptop (sau mai rău, de telefon) este din ce în ce mai dură, din ce în ce mai aspră. Dar cred că plăcerea ecranului mare nu poate fi egalată, plăcerea de a te uita la un film pe ecran de cinema, unde să poți observa detalii, să poți vedea amplu, e, uite, aia nu cred că poate fi egalată (nici măcar pe-aproape) de niciun ecrănel pe care îl ții în mână.

Să ne revedem cu bine.