Cele două spectacole au în comun latura filozofică a schimbărilor profunde produse la nivel individual și social de progresul științei, secularizare, feminism, mișcările împotriva discriminării pe criterii de orientare sexuală în ultimele două secole. Caracala le-a esențializat conținutul în termenul emancipare. Libertate la Bremen - emanciparea femeii, Oameni singuratici - emanciparea bărbatului.
Textul expune situația unui tânăr, proaspăt tată și proaspăt căsătorit, intelectual, care lucrează la lucrarea sa de doctorat. Părinții, credincioși habotnici, soția, Käthe, fiică de preot și fără studii, nu sunt persoane cu care să poată discuta despre cercetarea sa doctorală. Atât nivelul intelectual, care îi depășește, cât și tema, legată de evoluționism, filozofie și psihologie, care îi îngrijorează prin negarea credinței creștine, face ca Johann să se simtă izolat, neînțeles. Bunul său prieten Braun, pictor în căutarea sau mai bine zis, în așteptarea unei idei mărețe pentru o viitoare capodoperă, nu îi este de mare ajutor. El este cel care o invită pe Anna, tânără necăsătorită, intelectuală, în speranța că prezența acesteia și interesul ei pentru știință îi vor face bine lui Johann. Nivelul comunicării dintre ea și Johann, compatibilitatea intelectuală dintre ei, interpretată de mama lui Johann ca un adulter posibil, chiar dacă neconfirmat, creează paroxisme în tensiunile din familie. Käthe nu poate să nu se analizeze prin comparație cu Anna, reproșându-și lipsa continuării studiilor, care reprezintă o piedică în relația cu soțul ei. Părinții lui Johann se mobilizează pentru îndepărtarea Annei, dar sunt nevoiți să accepte necredința fiului lor. Anna este cea care rezolvă situația hotărând să plece.
Fără să modifice narațiunea, Caracala își pune amprenta asupra dramaturgiei prin nuanțarea relației dintre Johann și Anna. Prin renunțarea la un sărut (în original), relația devine atracție intelectuală platonică. Pare o modificare minoră, dar este importantă. Suspiciunile mamei devin neîntemeiate, încrederea lui Käthe în soțul ei este justificată, iar importanța conflictului credință-necredință, responsabilitate-libertate crește. În discuțiile dintre Ana și Johann, Caracala introduce teme noi, diferite de textul original - metavers, fizică cuantică - care explicitează viziunea regizorului asupra lumii și înlesnesc decodificarea spectacolului. Braun devine în versiunea lui Caracala homosexual și îndrăgostit de Johann, ceea ce explică modul în care acesta se implică în relațiile din această familie și a faptului că locuiește singur într-o casă închiriată în apropierea locuinței tinerei familii Vockerat.
Caracala mai face o modificare importantă, dar care nu are legătură cu textul. Introduce un personaj suplimentar (este martorul mut care face legătura cu Libertate la Bremen). Acesta nu are nume, nu are voce, dar are o părere. Este cameramanul angajat să filmeze botezul și care ulterior rămâne în casă, acaparat de dramele acestor oameni. Caracala schimbă și finalul. Deși Johann are intenția de a se sinucide (ca în textul original), renunță. Tragedia lui Hauptmann devine o dramă banală, foarte comună.
Sau nu? Pentru că sub banalitatea evenimentelor, a eternelor discuții în contradictoriu din fiecare familie în care trei generații sunt reunite sub același acoperiș, Hauptmann realizează o radiografie a tipologiilor umane: familia tradițională, unită de convenție, în care iubirea vine din credință și din sentimentul datoriei împlinite, familia tânără în care menținerea iubirii e căutată în fiecare gest, mezalianța intelectuală, burlăcia dedicată artei, burlăcia dedicată științei, artistul pasiv (Braun), versus artistul care vrea să înțeleagă lumea (cameramanul), narcisistul intelectual, în căutarea recunoașterii (Johann), versus intelectualul tolerant, sigur pe alegerile sale (Anna). Psihologia personajelor e construită prin ceea ce fac, dar și prin opoziție cu cei cu care se cred compatibili. Florin Caracala adâncește meticulos construcția profilelor psihologice prin adăugarea de nuanțe în text, dar mai ales prin scene puternice, în care personajele se lasă pradă pasiunilor care îi devorează și care îi definesc. Substratul filozofic al textului este adus în prim-plan. Credință, știință, libertate, responsabilitate, toleranță, iubire, însingurare, ego, cunoaștere de sine - sunt concepte pe care fiecare personaj le privește diferit. Prin cameramanul angajat, Caracala intră în lumea lor, valorizându-i pluralismul.
Spectacolul a început atunci când spectatorii intră în sală. Cameramanul care va filma botezul este deja pe scenă, analizând spațiul. Urmărindu-l descoperim și noi casa, cu cele două camere despărțite de o terasă. Ambele încăperi au pereții transparenți. În dreapta scenei se află bucătăria echipată contemporan, în stânga, camera care își modifică destinația de mai multe ori, la vedere, prin schimbarea mobilierului. Este, pe rând, dormitor, camera în care este îmbăiat copilul, biroul lui Johann. Între ele este terasa de lemn, cu masa, scaunele, plantele ornamentale, prelungită spre public de o zonă de pietriș. În camere se poate intra prin holul în care dă ușa aflată în mijloc. Ușa este înconjurată de un panou pentru proiecții, în formă de arc de triumf. Datorită filmărilor live, în proiecții va apărea și curtea din spatele casei, care nu este vizibilă direct pentru public. O notă de naturalism, în acord cu Hauptmann, atrage dintru început atenția.
De o parte și de alta a decorului se află stendere de costume și scaune pe care actorii le folosesc atunci când nu sunt în scenă. Odată ce toată lumea și-a ocupat locurile, proiecțiile multicolore, ca o cortină care se ridică, ne deschid perspectiva către o lume. Personajele vor fi adesea în camere diferite, făcând lucruri diferite, artistul-cameraman va scoate în evidență ceea ce îi atrage atenția, iar spectatorul va avea, la rândul său, libertatea de a privi mai degrabă într-o direcție decât în alta, conștient că, precum în viață, realitatea e complexă și nu îi poți surprinde toate aspectele. Nici personajele nu știu tot ce se întâmplă cu ceilalți, atunci când ei nu sunt de față. De aici suspiciunile, judecățile eronate, tensiunile și conflictele. Pentru că fiecare îi va judeca pe ceilalți în conformitate cu propria interioritate. E meritul lui Caracala că planurile nu se încurcă, și punctul de vedere al fiecărui personaj rămâne clar și perfect valabil.
Dacă dramaturgia și scenografia nuanțează opinia regizorală asupra mesajului, indicațiile regizorale transformă spectacolul într-o experiență foarte intensă. În prima parte, personajele sunt pradă unei extreme agitații, o tensiune care e transmisă în primul rând de Käthe, care nu leagănă, ci zdruncină la propriu copilul, de care nu se desparte. Copilul care tocmai a fost botezat la insistențele bunicilor și prin obținerea unui compromis cu tatăl, ateu, este mai degrabă un obiect pe care Käthe îl folosește pentru a se proteja de cei din jur și pentru a-și justifica neliniștea. Ea e la mijloc între cele două tabere, bunicii de o parte, Johann și Braun de cealaltă. Maniera foarte diferită în care joacă fiecare personaj accentuează diferențele radicale care îi separă. Bunicii au o teatralitate accentuată în tot ceea ce fac, joacă un fel de teatru în teatru, marcându-și victoria. Tatăl copilului și pictorul sunt tensionați, dar foarte naturali. Käthe vibrează la propriu. Venirea Annei și baia copilului aduc calmul în scenă. Tensiunea este atenuată prin distragerea atenției de la un conflict către un altul - relația Anna - Johann. Dar conflictul va reveni și se va suprapune. Lipsa lui Dumnezeu este, în ochii mamei lui Johann, vinovată de legătura prea strânsă dintre acesta și Anna. Actele patru și cinci sunt o succesiune de momente în care fiecare personaj își descarcă tensiunea printr-o criză. Mama care tămâiază casa, culminează prin a arunca cu făină peste Johann, în încercarea de a-l aduce pe calea cea bună. Tatăl, revenit de la ferma familiei, are o discuție puternică cu fiul său, care culminează cu transformarea ambilor în gorile care se înfruntă. Käthe descoperă frumusețea maternității și găsește modalitatea de a deveni importantă în propria familie. Braun îl sărută pe Johann, fără să știe că mama acestuia îi vede, pentru ca apoi să hotărască că nu mai poate continua minciuna și să își scrie, cu sânge, iubirea pe pereții dormitorului. Autoflagelarea lui Braun este probabil momentul cel mai intens al spectacolului. El este singurul a cărui însingurare e cauzată de frica de a spune adevărul despre sine. Ceilalți sunt diferiți prin naștere și educație, dar își afirmă deschis pozițiile. Anna trebuie să plece. Discuțiile cu Johann și cu mama acestuia duc situația în punctul în care, pentru un moment, Johann nu mai vede altă cale de ieșire decât sinuciderea.
Distribuția pare să urmeze și ea principiile textului. În rolul principal regizorul mizează pe energia unui actor debutant. E un risc asumat și în final un pariu câștigat. Chiar dacă nu este cel care trage spectacolul, Marian Stavarachi (Johann) este foarte credibil în rolul lui Johann. Restul distribuției îl înconjoară și îl susține. Mălina Lazăr (Käthe) face un rol minunat trecând cu ușurință prin schimbările de ritm și song-uri live, care punctează momentele importante ale evoluției evenimentelor. Răzvan Conțu (Braun) este protagonistul situațiilor cele mai încărcate de dramatism. Tatiana Ionesi (mama) conduce cu abilitate partitura exagerată a mamei disperate. Marian Alexandru Chiculiță (artist-cameraman) transformă, cu o remarcabilă intuiție, filmările live, în personaj actant. Andreea Boboc (Anna) reușește să mențină în echilibru cele două ipostaze, iubită - prietenă, făcând plauzibil și dubiul mamei lui Johann și prietenia sinceră a lui Käthe. Daniel Busuioc (tatăl) dă un posibil răspuns la întrebarea - De unde vine răul? - în scena de confruntare a celor doi masculi ai familiei, reveniți la stadiul de primate.
Proiecțiile multimedia (Andrei Cozlac) alternează cu filmarea live (Marian Alexandru Chiculiță) și sunt referințe culturale - operele lui Giacometti (Braun), Venus din Milo cu și fără brațe (aluzie la diferența între Anna și Käthe) și la Gânditorul de la Hamangia, care apare și pe afișul spectacolului, întruchipându-l pe Johann.
Peste filmările live, în cheie de realitate augmentată, Caracala pune titluri scenelor. Fie că sunt replici din text, enunțuri sau doar cuvinte, ele conduc spectatorul către o esențializare a mesajului spectacolului. Nu ne impune o cheie de citire, ci ne îndeamnă să facem ca el. Să nu judecăm personajele, ci să le înțelegem implacabilul motivațiilor.
Muzica este live (susținută de melodiile originale), interpretată de Käthe, reflecție a stărilor ei sufletești și potențatoare de situație. Finalul spectacolului, cu toate personajele cântând Love is back - Celeste, este replica lui Florin Caracala la motto-ul lui Hauptmann "Pun această dramă în mâinile celor care au trăit-o" - pentru că, cu toți, am trăit-o.
Tensiunea spectacolului urmează un crescendo constant ducând spre final la momente de paroxism. Sunt spectatori care plâng, sunt spectatori care râd. Eu nu eram foarte sigură dacă să râd sau plâng. La un moment dat l-am prins de mână pe băiatul care stătea lângă mine. A fost involuntar și nepotrivit. Norocul meu a fost că nu a simțit, deși eu îi strângeam mâna. Nu știu care dintre noi era mai tulburat. Ce vreau să spun este că originalitatea spectacolului este în combinația de mijloace prin care ești atras și imersat în povestea oamenilor acestora, într-un prezent continuu, fără trecut și fără viitor. O empatie viscerală te face să te vezi reflectat în fiecare dintre ei, ca în lumi paralele ale aceleași realități. Pentru că nu degeaba ți se vorbește de fizica cuantică!!!
Oameni singuratici
Adaptare după Gerhart Hauptmann, autor distins cu Premiul Nobel pentru Literatură
Regie, scenografie, adaptare text, univers sonor - Florin Caracala
Distribuție - Marian Stavarachi, Mălina lazăr, Tatiana Ionesi, Daniel Busuioc, Răzvan Conțu, Andreea Boboc, Marian Alexandru Chiculiță
Asistent regie - Marian Alexandru Chiculiță
Video design - Andrei Cozlac
Mișcare scenică - Alice Veliche
Pregătire muzicală - Cezar Ichim
Traducere - Paul B. Marian
Foto - Claudia Nicolau Ungureanu, Bogdan Artene
Spectacol realizat de Teatrul Național Iași în coproducție cu FaPt (Fabrica de Artă și Producție Teatrală) și Centrul Cultural German Iași, în cadrul proiectului "UnderAct-Program de rezidențe și mobilitate artistică", finanțat de Primăria Municipiului Iași.