Un spectacol relaxant - Clinica Sinucigașilor la Festivalul Internațional de Teatru de la Turda, 2022

Destinul implacabil a programat așa: în ziua de 17 iunie 2022, cu puțin înainte de solstițiu, să înceapă două festivaluri importante în arealul cultural din centrul Ardealului. TIFF la Cluj și FITT la Turda. Festivalul de film clujean a ajuns la a 21-a ediție, în timp ce Festivalul Internațional de Teatru Turda, mai tânăr, abia împlinește 7 ani.
 
 Întâmplarea face ca suprapunerea datelor să genereze concurență, nu derută. Cei 30 de kilometri care despart Clujul de Turda nu mai prezintă azi o problemă de deplasare, când clujenii, de pildă, fac mai mulți kilometri pentru o cină într-un loc pitoresc. Nu e o distanțare, ci mai degrabă o apropiere semnalată și întreținută ca atare în spectacologie. Iubitorii de spectacole din cele două orașe pot profita din plin de această suprapunere de evenimente, consumând artă de înaltă ținută.

Cu toate că în sala Teatrului Național Aureliu Manea din Turda se ajunge greu în aceste zile din cauza lucrărilor de modernizare a pietonalei, directorul teatrului, Cătălin Grigoraș, sprijinit de domnul primar Cristian Octavian Matei, a găsit soluții salvatoare, așa încât accesul spre spațiile unde au loc evenimente să nu ridice probleme.

Acest lucru s-a văzut din prima zi de festival, când la Clinica Sinucigașilor a venit un număr mare de spectatori, în ciuda titlului sinistru, rău prevestitor, țintind virtual spre genul horror. Dar impresiile pripite pot deruta. Pe textul scris de Gabriela Mihalache, experimentatul regizor Andrei Mihalache a țesut un spectacol relaxant, distractiv, axat pe structura existentă în linia comediilor negre cu bătaie în absurd și oniric. Dacă trecem peste convenția instalată ca trunchi central al dezbaterilor dintre personaje, observăm substanța adevărului real extras din cotidianul cel dătător de nevroze.

 Tema morții, prinsă aici în pioneze comice, e o deschidere spre cunoașterea și aprofundarea angoaselor personajelor, ajunse la "clinică" din disperare. Comprehensiunea analitică e de un cinism fără margini ce pune în evidență atât latura macabră a vieții în care trăim, cât și pe cea jovial-comică. De la Ionesco încoace structura pieselor este declarat tragi-comică. Tonalitatea imprimată spectacolului este una care înveselește, bine-dispune, invitând însă și la meditație și reflecție. Micile și marile mizerii ale vieții sunt filtrate prin sensibilitatea egocentrică a personajelor ajunse în pragul disperării. Exemplele sunt luate din realitatea imediată, astfel că textul e de o dură și acerbă actualitate: Eugen, un afacerist eșuat, fără bani, Dănuț, un tânăr complexat de autoritatea mamei excesiv posesivă, Cristina, o femeie ce s-a hotărât să pună capăt agresiunii soțului ei, Radu, un bărbat bogat părăsit de iubitele incapabile de un sentiment mare. Necazurile acestora sunt preluate de asistenta coborâtă din "nori" care-i tratează cu răceala profesională a profitorilor din serviciile medicale private, prilej pentru a satiriza și această nouă pătură socială a îmbogățiților ce vin în ajutorul bolnavilor pe mulți bani.

Spectacolul turdean prilejuiește actorilor posibilitatea creării unor caractere bine conturate. Marian Negrescu domină scena în rolul afaceristului extravertit, ajuns la ananghie, într-un joc precis ce pune în evidență pragmatismul și grobianismul personajului. Un fel de ultratimid Billy din Zbor deasupra unui cuib de cuci conturează cu finețe Ioan Alexandru Savu în timoratul Dănuț. Doina Șoproni reușește surprinzătoare efecte comice în rolul femeii abuzate de un soț brutal, ea excelând mai ales în momentele de delir verbal rostit repezit în acute. Cătălin Grigoraș dă personajului său eleganța și distincția unui bărbat avut, fără cusur, dezamăgit în dragoste. De partea personalului acestei "clinici" bizare se situează asistenta medicală interpretată de Grațiela Bădescu, în deplin acord cu vorbirea șablonardă instituționalizată în mediul sanitar de la noi și de aiurea. Valentin Oncu întărește desenul caricatural rezervat fotografului "clinicii", iar Miky Paicu, în scurtele lui apariții, adaugă un plus ilar ansamblului oniric în rolul bodyguardului.

Scenografia lui Dan Felecan încearcă să combine bipolaritatea funcției scenice: un cabinet medical elegant expandat în elemente de suprarealism ponderat. Scara spiralată spre cer ce se pierde într-un nor grosier și estrada din spatele ușilor din fundal, sugerând intermedierea cu acei străini care vor să cumpere destinele celor depresivi. Sunt voci ce vorbesc stricat românește, voci de investitori hapsâni, șireți, care amintesc de "sufletele moarte" ale lui Gogol. Peste toate acestea se pogoară vocea lui Leonard Cohen cântând Hallelujah. Fericită găselniță sonoră.
 
 Mai trebuie să spun, pentru elucidarea delirului general în care are loc dezbaterea, că motivația întregii construcții scenice e devoalată în final ca un coșmar al medicului mult așteptat. Satirizând cu asprime mentalități și trăiri depresive din ziua de azi, spectacolul reiterează încrederea în virtuțile vieții. După cum Florian Pittiș o spune direct: Sfârșitul nu-i aici.