Textul propus de Cornel Udrea este un monolog zig-zagat despre singurătate și nefericire, despre derută și cunoaștere de sine. Minunata actriță Rodica Gugu Negrescu realizează un recital actoricesc de zile mari. De la serafic la derizoriu și de la angoasă la străluminare, stările eroinei sunt trecute prin filtrul unei pulsative sensibilități actoricești. Ea conturează o sensibilitate rănită, o structură sufletească ce trimite spre plăpânda păpădie. Cam aceasta este structura spirituală a eroinei debusolate care ajunge în gara tuturor posibilităților, desigur o metaforă a vieții însăși. O metaforă ce trimite și spre spectrul morții, căci aluzia la Anna Karenina în gară e strecurată la un moment dat, discursul devenind pe alocuri discret eseistic. Decorul conceput de Florian Ularu o situează pe eroină în perimetrul urban afectat de degradare, "mâncat de cancer și ftizie": gunoaie răspândite pe jos, un tabel scorojit cu "mersul trenurilor", o poartă-arcadă spre nicăieri, un ceas care indică aceeași oră ca-n Beckett, un difuzor, o bancă pe care doarme un homeless în zdrențe alături de două sacoșe pline cu alte zdrențe. Avem eșalonate pe scenă toate "cuceririle" capitalismului biruitor, invocat secvențial, ironic și acuzator.
Nu se poate înlătura aparența de puzzle a textului, alcătuit din frânturi disparate, confesiuni și reflecții despre viață, ambalate în staniol poetic. Dar dibăcia actriței le dă unitate și coerență. Impresia de univers absurd se insinuează cu ușurință. Din când în când, la difuzorul gării se aude o voce seacă, plictisită, care anunță sosirea trenurilor de nicăieri și plecarea lor spre niciunde. Desigur, plecarea trenurilor care ne pot duce spre paradis e o grosolană iluzie și femeia debusolată nu mai năzuiește spre el. De aceea ea spune povestea cu personaje numite simbolic Nimic, Nimeni, Nicăieri, parabolă ce amintește de confruntarea lui Ulise cu ciclopul Polifem. Peste atmosfera sumbră instaurată se rostogolesc la un moment dat imagini de o frumusețe orbitoare cu păpădii galbene și albe, al căror puf își ia zborul spre înălțimile celeste. Realizatorii acestor imagini fluctuante sunt Florin Rotaru și Anca Maria Stănciulescu. Umoristul Cornel Udrea nu prea se face remarcat în acest text care îmbracă o formă aparte de monodramă, cum este, de pildă Marele spectacol încă n-a început în regia lui Sorin Misirianțu, cu Rodica Baghiu în rolul femeii țintuite într-un scaun cu rotile, spectacol pus în scenă la teatrul din Târgu Mureș cu ani în urmă.
Vă amintiți de jocul din copilărie, când un alt copil îți sufla în față puful zburător al păpădiei? Un astfel de joc teatral este până la urmă spectacolul cu De ce suflăm în păpădie. Chiar așa. De ce suflăm?