Besame Mucho și parfumul unor crime vorbite - Szerelem és más bűntények / Dragoste și alte crime

Când m-am urcat în tren; fie că a fost Regio, fie că a fost Rapid, urcarea și coborârea a fost rezolvată cam de mântuială, prin adăugarea între peron și podeaua trenului a unei trepte tip grătar; am avut sentimentul unui mers înapoi, în timp, cu cel puțin zece ani. E adevărat, nu circul cu trenul decât foarte rar, deci cu atât mai mult mă așteptam să văd că s-a produs o transformare în bine în anii mulți trecuți de la precedenta călătorie. Dar am întâlnit același aer învechit, aceleași scaune cu stofa obosită, cu șezutul plin cu ghemotoace, cu aceleași ferestre nespălate, ca să nu vorbim despre grupul sanitar aflat într-o mizerie greu de închipuit. Și am călătorit cu clasa I, waw! Viteza de deplasare parcă este și mai mică ca acum ani buni în urmă. (Nu intenționam să scriu despre senzația neplăcută a călătoriei cu trenul în România, dar o călătorie care îți atacă toate simțurile are soarta să fie atacată.) Și mai e ceva. Dacă uiți să-ți cumperi o sticlă cu apă, te privește. Nu va veni nimeni să îți vândă una și nici nu vei găsi un loc în tren de unde să poți cumpăra apă. Dacă greșesc îmi cer scuze!

Deci, când m-am urcat în trenul care urma să mă ducă la orașul Sf. Gheorghe, timp de trei ore și ceva, dar am avut suficient timp să citesc câteva zeci de pagini dintr-un roman foarte bine scris, cu un subiect extrem de atractiv, care nu m-a lăsat să mă plictisesc sau să găsesc toate defectele din vagonul în care am călătorit. Mă simțeam emoționat și nerăbdător să ajung în orașul pe care aproape îl uitasem, unde nu mai călcasem de peste cincisprezece ani.

În orice caz, era prima oară când urma să intru în Teatrul Tamási Áron din Sf. Gheorghe, cu timiditatea primei întâlniri cu un spațiu necunoscut. Mulți oameni din lumea teatrului mi-au vorbit, de-a lungul timpului, despre acest loc, și de cele mai multe ori, laudativ.

Lumea spectacolului Szerelem és más bűntények / Dragoste și alte crime^[i], a cărei premieră a avut loc în martie 2022, mă așteptam, după ce văzusem filmul sârbului Stefan Arsenijević, să fie lumea noastră dragă din estul Europei, însă surpriză: am trăit spectacolul într-o lume de niciunde și în același timp, de peste tot. Spectacolul este susținut sonor, fără o paralelă cu filmul, de obsesivul Besame mucho^[ii]. Folosit ca un leit-motiv și fundal sonor al spectacolului m-a făcut să plec, în mintea mea sonoră, cu acest cântec. Născut acum mai bine de optzeci de ani Besame mucho, nu a îmbătrânit, ba din contră face față textului actual al piesei.


Într-un decor atemporal, construind un spațiu oraș-casă, străzi, scenografia lui Mihai Păcurar e simplă, scena fiind plină cu mobilier, în special mese cu obiecte pe ele, scaune, fotolii din plastic, cu culoare de circulație intre ele, cu spații destinate aproape fiecărui personaj, pe un podium înălțat peste podeaua scenei, lăsând privirea să cuprindă, în plan orizontal, toată scena. Fundalul scenei, un mare ecran de proiecție este în permanență îmbogățit cu imagini, imagini video (Mihai Păcurar) sau imagini în direct, pe care le vedem proiectate, la diferite scări de mărime, pe acest fundal-ecran.

Fiind o lume a clar-obscurului, lighting designul (Cristian Niculescu) este perfect adaptat locului unde se află personajele, singure sau în dialog, sunt urmărite de lumină, dozată în așa fel încât să sublinieze mișcarea actorilor (vezi scenele în care Anica dansează, toate gesturile sunt ca o zvârcolire!), sau bucăți din capetele, mâinile actorilor.

Dacă asamblăm decorul, proiecțiile, lighting designul și sound designul - muzica (Andrei Raicu) rezultă o lume în care te scufunzi circa două ore, fără să știi dacă să ți-o dorești sau nu de ar fi să trăiești acolo.


Deși, spectacolul este în limba maghiară, cu supratitrare în limba română, și asta ar fi putut să fie un obstacol în înțelegerea textului, s-a întâmplat ca în mai multe momente să îmi dau seama că am ales să urmăresc jocul actorilor fără să mă mai intereseze vorbele, deoarece expresia fețelor, gestica și mișcarea lor în relație cu ceilalți sau individual spuneau mult și cu sens.

Este remarcabil că prin energia transmisă, împotriva ritmului uneori cam lent al succedării scenelor, tot ce se întâmplă pe scenă este credibil, jocul actorilor antrenându-te să fii alături de ei în viața personajelor.


Anica (Korodi Janka) a ales să schimbe ceva în viața ei. Ajutată și de un fizic convingător (alura sa sportivă poate fi și sexy, dacă vrea sau trebuie) încearcă să fie, dar cu greu o face pentru omul pe care-l iubește (Stanislav - Kónya-Ütő Bence), pare brutală, dar de fapt este copleșită psihic de hotărârea pe care o ia; hotărâre grea și gravă, care ar putea fi citită ca o trădare a omului care i-a schimbat viața, Milutin (Pálffy Tibor), dar într-un fel și față de ea însăși, sau față de adevărata ei iubire. Deși nu știm, nici ea nu știe, ce va fi! Noi vedem în ea un om care vrea să-și schimbe drumul vieții... și vedem pentru că jocul și ceea ce ne spune prin vorbe, prin gesturi, prin mișcare, până la urmă prin simpla prezență e tot ceea ce este și trebuie să înțelegem. Mișcările ei, în momentele de nehotărâre, sunt mișcările unui dans aproape brutal, cu spatele către spectatori și cu fața către nimic, sau poate către un viitor visat și știut numai de ea. Aș numi-o personajul principal, dacă nu ar mai fi două personaje care amplifică starea de nesiguranță a fragmentului de viață prezentat în spectacol:

Stanislav (Kónya-Ütő Bence) e un copil blând și mereu copil, ajuns într-o lume de care se lasă dus, mai mult din dragoste pentru Anica și pentru mama sa. Relația lui cu Milutin (personajul ce se vrea un soi de il padrino!) nu este cea a angajatului față de Șeful clanului. Știm că și el, Stanislav, face parte dintr-o lume cu reguli stricte, regulile crimei, dar duritatea de care ar avea nevoie este înmuiată de iubirea din el, de o bunătate dată de aceasta. Jocul degajat, simplu, îl aduce în prim plan și-l face atractiv pentru noi, spectatorii.


Milutin (Pálffy Tibor) e un soi de cap mafiot, conduce cu "fața acoperită", ucide cu mâna "slujitorilor" săi, vrea să subjuge tot, din spatele cortinei, are în mod sigur, căci acestea sunt regulile acestei lumi, un rival mai puternic decât el, un "capo di tutti capi", și aceasta rivalitate și frică îl face și mai crud.

Mama (Gajzágó Zsuzsa), actriță de cabaret, face un personaj ce crede că este mai mult decât este, dar care e în mod sigur aflat din punct de vedere artistic pe drumul ratării. Susținută de fiul ei, Stanislav, este personajul tristeții, al neputinței, poate, dar prin ea avem calea deschisă iubirii, "iubește-mă mult", Besame mucho. Soloul ei de la final, când se plimbă printre noi, spectatorii, este tulburător și rău-prevestitor al viitorului, dar o reușită artistică, chiar dacă este patetică.

Impresionant jocul actorilor, sunt mulți și aș fi vrut să-i citez pe toți (și-i citez în nota din final), multe personaje ale acestei lumi, care nu formează un cor antic, al necunoscuților, pentru că sunt prezenți în toate scenele spectacolului, ei explică sensuri, stări și situații dramatice, sau la limita comicului.


Crima, crimele plutesc undeva printre noi, deasupra noastră, sau îngropate sub podiumul scenei, ca un podiș ce plutește printre nori. Și ascultător și curios mă las surprins de acest fel de teatru, cu o mișcare a personajelor după o filozofie proprie, diferită de ceea ce mă așteptam. "O piesă polițistă sau thriller în lumea noastră est-europeană", cam așa am citit filmul sârbesc. Dar ceea ce reușește, regizorul, Theodor-Cristian Popescu, este să mă facă să mă detașez din cenușa rămasă după marile arderi ale spectacolelor prin care am trecut, și să înțeleg, după puterile minții mele, frământările unei lumi în care de fapt trăim. Dragostea, felul în care o vedem pe scenă, pare că este în stare să ne salveze de la orice nenorociri ale lumii - asta ne spune regizorul și ne îndeamnă la iubire: Besame mucho^[iii]. Gros-planurile în contrapunct cu textul ajută la înțelegerea acestuia; trimiterile la locul unde se află un personaj sau altul, întâlnirea acestora, în exterior, pe străzi, sau altundeva aiurea, sunt texte spuse actori și care îți pătrund în minte și te duc în acele locuri. Ceea ce mi s-a părut că poate fi corectat este ritmul uneori prea lent. Dar poate așa este și viața noastră. Sau așa ne-o facem noi.

Pe scurt acest mod de a face teatru m-a surprins. Este o îmbinare de teatru și fim, cu mișcare, un joc al neașteptatului, toate folosite cu mare abilitate și stăpânire, chiar dacă "cineva" ar spune "déjà vu". Un joc cu mintea noastră, care este pusă în situația de a gândi.

A fost pe 22 iunie 2022.