Textul este cronologia inversă a poveștii unei trădări (1977-1969), de la momentul în care cei doi amanți se revăd la doi ani de la ruperea legăturii până la primul moment al relației lor. Ambii sunt căsătoriți, fiecare are doi copii și amantul este cel mai bun prieten al soțului ei. În afara lor, în text mai intervine doar soțul - prietenul înșelat și, ca personaj episodic, un chelner. Trei personaje principale despre care nu aflăm mare lucru. Le știm statutul social și matrimonial și cam atât. Nici-o intenție nu e strecurată pentru a justifica multiplele feluri în care se trădează. E modul în care Pinter își invită spectatorii să adauge orice opțiune în completarea scenariului. Câte o aluzie deschide posibile căi. Când soțul primește cu o liniște nefirească mărturisirea soției despre adulter afirmă că ar fi trebuit să se gândească și el să aibă o relație cu bunul său prieten. E gay? Nu știm. Nimic altceva nu susține ipoteza. Oricum nimic nu surprinde pe nimeni. Nu este o dramă decât dacă noi o simțim ca atare. Personajele nu exprimă emoții exagerate. Ce pare să îi neliniștească este doar uimirea că nu au aflat anumite lucruri la momentul producerii lor, măcar din bârfe. Soția adulteră e uimită că și soțul ei o înșela. Amantul e aproape enervat de faptul că nimeni nu l-a anunțat când amanta i-a mărturisit soțului aventura. Ceea ce îl enervează este faptul că niciunul dintre soți nu i-a spus și lui că legătura este recunoscută. Și tot așa. Relațiile matrimoniale sunt o convenție care nu obligă nici la fidelitate, nici la sinceritate. Pare de neînțeles de ce până la urmă cei doi soți divorțează. Motivele nu le aflăm, dar pare destul de clar că nu din cauza legăturilor extraconjugale. Teatrul absurdului pe tema relațiilor umane postmoderne.
Bobi Pricop suprapune acestei generalizări a minciunii ca mod de viață asumat o anulare a oricărei fixări pe un anumit tip de chip. Actorii poartă măști și vocile sunt înregistrate. Este o lecție despre trădare în societatea contemporană ținută într-un muzeu antropologic, un eseu despre individualism, despre nepăsare și lipsă de empatie, despre singurătatea subsumată unui împreună lipsit de sens. O viziune pe cât de sumbră pe atât de detașată asupra unei lumi distopice, centrată pe sine și pe imaginea pe care o au ceilalți despre tine.
Scenografia (Oana Micu) este o mică bijuterie. O dioramă, aparent minimalistă, în care sunt plasate trei arcade care delimitează și fluidizează în același timp spațiul. Montată pe o rotativă, ea expune pe rând diversele locuri în care se desfășoară scenele - casele protagoniștilor, apartamentul cumpărat de cei doi amanți, o sală de restaurant. Sunt și momente în care acțiunea nu are o localizare precizată. Mobilierul este pe cât de funcțional pe atât de lipsit de posibile indicații temporal-spațiale. E doar în acord cu mediul artistic și fără griji financiare căruia îi aparțin personajele. Abundă în schimb plantele care creează o atmosferă de junglă urbană. Apartamentul amanților are podeaua denivelată, acoperită de mușchi, ca o sugestie a pericolului. Două ecrane, ca două televizoare, afișează titlul spectacolului în alternanță cu anul în care se petrece acțiunea.
Măștile tip cagule sunt aproape realiste, perucile sunt o idee prea evidente și vocile sunt înregistrate, deși buzele actorilor se văd mimând vorbitul. Super-marioneta își găsește pe deplin locul. Jocul fragmentat, de păpuși, accentuează falsitatea personajelor. Dar ideea lui Craig că super-marioneta ar putea suplini lipsa de măiestrie actoricească se dovedește falsă. Pentru că , din păcate, actorii din spectacol joacă extrem de inegal. Richard Balint (Robert - soțul înșelat) face un rol impecabil. Dar nu este suficient. Spectacolul e adesea plictisitor pentru că, fără față și fără voce, e nevoie de o extraordinară precizie a gestului și de o coerență a convenției de păpușă-om. Este tot un fel de trădare. E amuzant că jocul lui Theo Marton (Jerry - amantul), cu un ton sub cerință, mi-a sugerat concluzia. Aceea că trădarea încrederii celor din jur îi afectează și pe trădători.
Trădare de Harold Pinter
Regie și traducere - Bobi Pricop
Cu: Emma - Elena Purea, Robert - Richard Balint, Jerry - Theo Marton, Chelnerul - Mihai Crăciun
Scenografie - Oana Micu / Coregraf, muzică - Eduard Gabia / Light design -Attila Kaszoni
Foto: Cristina Gânj