Eu ajung undeva pe la prânz, deci în cele 40+ de grade craiovene de afară, așa că mă refugiez în teatru, de spaima topirii. Intru prin lateral, cer indicații, traversez prin locuri care-mi trezesc o nostalgie imensă cu gândul la zilele mele de repetiții în Atelierul de teatru, regrupări, cabine cu numele actorilor, coridoare lungi, uși colorate, un întreg labirint până la sala studio. Îmi iau badge-ul de Critic de teatru, mă uit la numele meu, la distincția asta, pufnesc într-un râs înfundat și îmi văd de treabă. De orice altă treabă, aș spune, doar n-o să mă iau fix acum în serios. Întreb prin staff dacă se repetă, mi se zice că da. Intru în sala studio. Mara dirijează o repetiție tehnică de lumini pe fast forward și, cu toate că pare a fi a ball of stress and dispair, există aer condiționat. E bine în sală. Eu mă așez să mă uit la încă puțin din repetiție, nu o iau pe Mara din bula ei, dar mă interesează și dedesubturile astea de lucru, în lucru, ca proces și relații. Mara păstrează, oricât de aparent rece ar orchestra tehnicitatea unei repetiții, păstrează o apropiere chimică de actorii ei, aș putea spune. Nu se enervează decât, poate, pe sine, dar nici asta n-am prea observat. Are răbdare, e calmă, totul e sub control. Are totul sub control. Așa e Mara de când o știu. Așadar, n-are ce să iasă afară din parametri.
Faptul că se fac treceri doar pe lumini în fast forward și că se dă doar text cheie, de legătură, e foarte antrenant pentru mine. Mai ales că e prima dată când văd de ce să fii frumos. Și ăsta e un exercițiu grozav de a recunoaște frânturile astea mici în spectacolul mare, ceea ce am și făcut.
Dar totuși simt nevoia să mă aplec peste câteva aspecte. Știu că Mara știe ce face, ce alege, că are un gând în spatele fiecărui lucru. Chiar am vorbit ulterior despre alegerea unei scenografii minimaliste într-un spațiu construit tip arenă, un cub mare (cutia claustratoare, care devine o lamelă microscopică de privit patru destine individuale, sau câte două a două cupluri), un cub mare în care sunt cubulețe (cutii) mai mici, care formează sugestiv spații diferite. Înțeleg alegerea din spate, e frumoasă. E estetică și nu numai, având totodată o groază de posibile valențe. Decorul îl semnează Gabi Albu.
Costumele sunt on point, ba mai mult, cel al lui Ștef (i.e. Daria) e singurul maleabil, devenind progresiv mai simplu și corelat bine cu tema spectacolului. Și ele, foarte frumoase, semnate de Clara Dumitrescu.
Adrian Piciorea semnează ilustrația muzicală, deci și aici se găsesc toate premisele unui succes, un sunet foarte potrivit și extrem de bine lucrat, în absolută armonie cu ceea ce se întâmplă. Unde mai pui tratamentul de backstage, relația dintre actori și regizor, o chimie mișto, cum ziceam, care ajută mult spectacolul.
Dar, pentru că nu totul pe lume e frumos, nu, și pentru că așa ne și încurajează spectacolul să ne raportăm, am și ceea ce aș putea numi contrapuncte.
Și, înainte să-ncep să-mi scot contrapunctele negre cu crema specială a regiei Marei, am să le amintesc așa, în treacăt, fiind subiectiv și la primul contact cu acest spectacol, despre care da, pot să zic oricând, mi-am dorit nespus să îl văd.
Știu textul lui Neil, e ciudățel. Ciudățel în sensul de prost. Prost în sensul de sufli peste ștrudel după ce l-ai scăpat pe jos ca să îl cureți. Sufli peste ștrudel după ce l-ai scăpat pe jos ca să îl cureți în sensul de meh. Meh în sensul de ce ai făcut acolo, Neil? Forma lui clasică e și mai lungă, dar știu că Alex (Gorghe) a adaptat fiind super selectiv, cât să elimine cât se poate din redundanța dramaturgică. Din vreo 60 de pagini au rămas 20, și chiar și alea pot să treacă (fiind totuși respectată adaptarea) spre redundanță. Nu există soluții textuale, doar o lamentare prozaică agățată frenetic de niște clișee, opera lui Neil, resuscitată de adaptarea făcută, reînviată complet prin prisma regiei. Un text de inacțiune, de omisiune, care poate ajunge și de forță, și manifest și ce mai vreți voi... Ca idee, nu se vrea asta, e de înțeles. Textul rămâne, așadar, foarte clean. Îl păstrează clean atât adaptarea cât și regia, spectacolul își respectă sursele originare foarte bine, nu se umflă, se cunosc exact limitele, există o precizie și o disciplină în lucru fenomenale.
Atâta doar că, personal, angrenajul regizoral și cutiile matrioșcă date de la scenografie, mi s-au părut un pic cam distante de spectacol. Pot înțelege, mai ales din discuțiile ulterioare, anumite legături, sinapse. Dar, cumva, la finalul zilei, pun capul pe pernă și am sub ea tot un Neil LaBute (nu e rău deloc să fie dramatizarea cât mai clean, repet), dar de data asta mai am sub pernă și un decor universal. Funcționează aici, dar știu că ar putea fi făcut să funcționeze peste tot. Dincolo de similitudinea geometrică și chiar cromatică uneori dintre de ce să fii frumos și N-am văzut nimic, tot în regia Marei Oprea, care, da, sunt pe filme diferite în afară de asta, ca spectacole non-codependente și cu identități de mesaj separate, impresia mea subiectivă e că decorul ales vine dintr-un sertăraș anterior spectacolului. Și, cu ocazia asta pot și să subliniez că e o idee excelentă. Chiar și în materie de execuție. Și, poate mă înșel, dar quid pro quo-ul pare că a început de la conceptul abstract de cub. E universal. Asta e egal cu faptul că sunt sigur că pot fi găsite texte care să interschimbe LaBute și să se plieze foarte bine pe idee. Dar da, și aici pot înțelege alegerea.
Textul inițial în sine pare să fie handicapul. E un text greu de montat pentru obținerea oricărui fel de efect. E greuț de exploatat într-un fel în care să nu întreacă parametrii funcționali, e riscant să storci mai mult mesaj, mai multă situație din ce e deja, dar asta înseamnă o jonglerie cu redundantul și relevantul. Neil scoate, de data asta, o bucată pasivo-repetitivă, un text așa ca de spălare pe mâini de orice concept, plin de convenții și de clișee. Dar, înainte de toate, e un spectacol care a prins viață, conștient de necesitatea adaptării (chiar și traducerea își face treaba ei bună de traducere), iar mai apoi e un spectacol de licență. E dovada vie că gândirea abstractă nu se leagă canonic de tendințe. E ceva nou, intrigant, salvator pentru public, în primul rând.
Textul vine să ne zică povestea a două cupluri, Andi (Vlad Lință) și Ștef (Daria Pentelie), respectiv Robi (Daniel Nuță) și Carla (Ana Bumbac). Toate discuțiile în contradictoriu se învârt în cadrul acestui faux-reper al frumuseții, printr-o colecție de intimități tranșate analitic, prin prisma cubului în care își petrec toți viața, judecându-se și judecând, fiind puternici doar când vine vorba de a manipula cuburi mai mici. Există disfuncționalități, toxicitate, lucruri pe care le reparăm foarte greu în genere. Dar spectacolul ăsta nu vine să-ți bage pe gât o viziune profundă, nu vine să-și propună să nu te mai poți uita tu în oglindă, vine să zică hei, încă mai există pasiune aici, and it shows.
Spectacolul de ce să fii frumos, de Neil LaBute, vine cu o realitate de-a dreptul mișcătoare, cum sunt nisipurile, mișcătoare pentru celelalte nisipuri. Da, categoric, putem vorbi despre epifaniile unui text despre frumusețe, dar fără prea multe instrucțiuni.
Să fii frumos e un dar.
Să fii urât e un dar, dar asta e... Să fii doar frumos e superficial. Situațiile tensionate își exersează tensiunea absurdului de la Neil citite, iar totul e înfiorător de aproape de noi, de zici că Mark Manson deconstruiește arta subtilă a nepăsării și o reasamblează stângaci într-o temniță cub, cu mult mai puțină nepăsare a doua oară (sau, de ce nu, cu un alt fel de ignoranță exersată), și poate nu chiar atât de subtilă, dar aici deja există guidelines de la textul original.
Un spectacol despre care pot spune multe, un spectacol frumos. Cu lumini frumoase. Scenografie frumoasă. Costume frumoase. Regie frumoasă. Coregrafie frumoasă, semnată de Ruxandra Bobleagă. Frumos. Cubism rubik reinventat. Neil scoate un text neprietenos cu ideea de relevanță, Mara acceptă provocarea asta și uite așa ajunge în fața noastră un produs cum nu am mai văzut, dar nu atât de mult pe spatele textului, ci al regiei. Minimalismul funcționează, deci, iar spațiul nu are nevoie de spațiu, ci de relații.