Un timp dezordonat. Cum a venit vara (II) - Început de vacanță la TNT, 2022

Citește un text despre prima parte a verii 2022, în care e vorba de atmosfera Clujului în timpul TIFF, 2022 aici.

Tocmai începuse vacanța, când Marius (Dobrin) îmi tot zicea de festival, cum o să fie, ne vedem, scriem. Până când a trebuit să întreb, ce festival? Cum ce festival, al tinerilor regizori, TNT. Aaaa... A, da! TNT!!!! Dar eu plecam la munte și totuși am prins trei spectacole în primele trei zile. Mi-a părut rău că nu am ajuns și la 8 tați însă am văzut de ce să fii frumos, Hikikomori și Sclavi.

de ce să fii frumos de Neil LaBute în regia Marei Oprea a venit, așa cum se întâmplă de multe ori, într-un moment când mă preocupa subiectul. Cum e percepută frumusețea azi? Cât de important e să fii frumos? În cele din urmă, e de la sine înțeles, e logic (să mă exprim în nota dominantă) ca într-un secol al imaginii, frumusețea să fie esențială. E și un ideal uman, cel mai vechi, un chip frumos se face plăcut celorlalți și lui însuși, se raportează la tot în funcție de vechea părere, "a fi sau a nu fi". Mara Oprea organizează două perechi, Carla și Robert & Ștefania și Andi, de așa natură încât fiecare actor să aibă clipele lui de interacțiune, dar și un timp monologat. Ideea este susținută cu profesionalism de restul echipei. Astfel, decorul se reduce la un univers-cub delimitat prin plase, ziduri transparente pentru încăperi diferite în care se plimbă alte cinci forme geometrice, decorul, de care se ocupă Gabi Albu. A fost nevoie și de Ruxandra Bobleagă pentru mișcarea scenică, plină de viață și substanțialitate, ca și de light design, Daniel Klinger, de ilustrația muzicală, Adrian Piciorea, dar și de un artist video, Miruna Croitoru. Împreună au reușit să creeze un spectacol extrem-contemporan în care din univers e tăiată exact bucățica necesară celor două cupluri, un spațiu restrâns în care izbucnesc aceleași conflicte (nimic nou sub soare) și exact aceleași orgolii, vechi de când lumea.

Pe repede înainte (scuze dacă e mai greu de urmărit) povestea e cam așa: Carla, gravidă, surprinde o convorbire între băieți, în care Andi afirmă că Ștefania e urâtă, și îi spune prietenei ei. Izbucnește o ceartă între cei doi, Ștefania vrea adevărul, lui Andi îi e greu să recunoască, până la urmă îi spune că Michele, o altă fată, e "bună", iar ea are o față "decentă". Andi citește, e intelectualul grupului. Apar Poe, Hemingway, Verne. Cititul e o problemă. Carla spune că ea nu citește, nu știe despre ei, Robert se dă mare cu Hemingway, pe care îl știa dintr-un film. Andi, Carla și Robert lucrează la un depozit, în ture de noapte. Ștefania face o criză de nervi și pleacă de acasă. Andi propune o întâlnire la mall, dar se ceartă și mai tare, ea se urcă pe ceva și spune toate răutățile care îi trec prin cap despre Andi. La serviciu, Carla e un fel de gardian, e numită Hitler de către Robert. Robert are o legătură cu Michele, Carla are niște bănuieli, îl întreabă pe Andi care se eschivează. Legătura cu Michele provoacă răcirea relației de prietenie a băieților. Copilul este fată, spre nemulțumirea Carlei, prilej de a vorbi despre frumusețe, ce înseamnă să fii o femeie frumoasă și să se țină toți după tine, să te agreseze cu insistența lor. Andi se întâlnește din nou cu Ștefania la un restaurant, unde venise cu altcineva. La următoarea întâlnire la depozit, Ștefania este logodită și, paradoxal, nu-l uită pe Andi. Andi o trimite pe Carla acasă la Robert, care nu mai lucra în ture de noapte, pentru că avansase, și lucra la birou. Lupta dintre sexe, eternul război în care nu învinge nimeni.
 
 Clara Ștefana Dumitrescu creează costume de azi, moderne, negre, un șorț al Ștefaniei își schimbă mereu întrebuințarea, în funcție de locul în care se află personajul. Limbajul de multe ori licențios, este doar contemporan. Pe laturile cubului se proiectează imagini. Actorii sunt și prizonieri ai lumii virtuale, dar, mai ales, ai vieții. O viață din care telefonul nu mai poate lipsi, poate al cincilea personaj, un dublu al fiecăruia, o prelungire a degetelor, a vieții.

Hikikomori de Holger Schober, în regia lui Tudor Nicorici, tocmai despre aste este, un prizonier în lumea virtuală. Avatarul lui îi ocupă universul fără regrete și fără a mai întreba altceva. Devine un șoarece de virtual care nu se pune în pericol decât pe sine. Opt ani deja petrecuți în casă, conectat la altă lume, în spațiul limitat al camerei, extrem-anxios, este un tânăr absolut obișnuit până când cineva încearcă să-l deconecteze din virtual. Mama, normal, aparent acceptând situația, tot măturând și văzându-și de treabă, este de fapt o victimă colaterală și un reprezentant al torționarului adult. Prăpastia dintre copii și părinți este adâncită de noile tehnologii deoarece ei trăiesc din ce în ce mai mult separați de forța biților. E ceva bun în izolare, dar e și ceva rău. H, Sebastian Munteanu, e un tânăr care fuge de eșec, același eșec social care ne seacă tot curajul de a fi ceea ce suntem, de a trăi într-o lume în care succesul e atât de aplaudat, în care cei mai buni sunt relativ puțini și, tot ei, relativ puținii, sunt candidații perfecți la fericire, adică la recunoaștere, la apreciere. De când e lumea, ajungem toți la dorința de a demonstra că suntem și apoi de a fi împreună sau invers, nu contează.

Singurătatea unui hikikomori este uneori a unui eremit modern, sau postmodern, cum zice un site, dar ce eremit poate fi un băiat, un licean care își duce viața în camera lui, baricadat, izolat, dar viu, plin de elan în lumea virtuală? Acolo e viața lui și te întrebi de ce nu e bună. Un hikikomori adevărat nici nu are probleme psihice, e un autoizolat, un iubitor de singurătate. Oamenii societății, comunitarii (aparținători ai unei comunități) nu înțeleg sau compătimesc, cel mai adesea, astfel de specimene, le scot în afara vieții cotidiene, le încadrează la rebuturi, mai pe scurt, hikikomori sunt respinși prin ștampila "altfel". Fenomenul nu pare a se opri și nici nu prea are cum, iar, dacă suntem sinceri, înțelegem. Pentru lumea reală ai nevoie de un scut alcătuit din nepăsare, minciună, supraviețuire. Nu ne construim avataruri și aici, printre prieteni? Fugind de singurătate, nu ne îndreptăm spre ea? O lecție importantă este acceptarea propriei singurătăți, înțelegerea eșecului tău și coroborarea lui cu mai marele eșec al societății, pentru a-l transforma în reușită. Nu vedem peste tot oameni strălucind? Nu uităm ce este în spatele lor? Nu suntem indiferenți la ce este în sufletul lor? De ce n-ar iubi-o H pe Rosebud? Ar putea fi o fată sau ar putea să nu fie, dar acolo în lumea virtuală se întâmplă un link între ce e ea și ce e el, și uită că e un avatar. E momentul în care avatarul devine realitate. Prăbușirea vine din interior, întotdeauna te trădează cel care te iubește, vrând să-ți facă bine din punctul lui de vedere. Pentru dragoste, H este gata să iasă în exterior, dar dragostea nu e dragoste, e virtuală, pe de o parte și e o încercare disperată a mamei și mătușii de a-l aduce în furtuna societății. Cine se joacă cu dragostea unui tânăr? Cine uită că acolo e un secret sensibil, mult prea sensibil? Mama, cu siguranță, ea. H, tânărul fără nimic deosebit, intră din nou în pielea avatarului pentru mult timp, pentru că a iubit pe cineva nepotrivit. Între lumini și sunetul țipător al lumii de dincolo de ecran viața lui se închide iar. Până când? Nu contează.

Atâția oameni au trăit și trăiesc o viață anostă. Se bucură că trăiesc, tot într-un spațiu mic. Dacă ieși din camera ta, nu înseamnă că trăiești în lume, că ești sociabil, că ești fericit. Să recunoaștem, doar trăim de la un răsărit la altul, constatând din când în când ce repede trece timpul. Și nu suntem cu nimic mai buni, dar suntem mândri că nu suntem o povară. Și tot nepregătiți să murim.

Tudor Nicorici afirma într-un interviu că a preferat să regizeze un spectacol pe care îl simte autobiografic, fiecare având niște monștri mititei în creier. Și un spectacol pentru liceeni. Pentru mișcarea scenică a mulțumit lui Beatrice Volbea, iar pentru muzică lui Eduard Draude, fără care ar fi fost mult mai greu să-și ducă la bun sfârșit spectacolul. Conceptul scenografic îi aparține și a fost realizat de Constantin Butoi. Un decor tot extrem-contemporan, alb ca și îmbrăcămintea lui H, cu puține pete de culoare, ca de exemplu ciorapii roșii. Fiind un singur personaj, mereu în fața spectatorilor, el trebuie să se miște, să demonstreze că o cameră e un microunivers și e un loc în care te poți simți bine, în care poți fi tu însuți, nu un prizonier așa cum ai putea fi și într-o viață reușită pe plan social, tocmai când zâmbești mai frumos.

Cosmin Panaite a regizat piesa Mariei Manolescu Borșa, Sclavi. Un cuplu tânăr, ea, Diana Lazăr, jurnalistă, el regizor, încearcă două schimbări, un copil, dorit de ea, și o piesă de teatru, dorită de el. Se încep demersuri pentru piesa de teatru, pornind de la obsesia lui Pavel, Horia Andrei Butnaru, pentru o știre - aceea că într-un sat a fost descoperită și anihilată o rețea de traficanți de sclavi moderni. Realitatea de la fața locului aduce în prim plan satul contemporan. Un primar demagog, Cătălin Ștefan Mîndru, gata oricând să îmbrace discursul electoral și patriotard, care afișează o ospitalitate fără cusur, o deschidere spre orice i se cere. În casa lui servește Doru - Tereza, Costin Bucătaru, aparent retardat, foarte speriat, fără reacții sau reacționând exagerat când i se adresează cineva. El nu este scăpat din ochi de noul stăpân, nimeni altul decât primarul. În cele din urmă, Doru merge cu cei doi tineri pentru a juca alături de Pavel în piesă, dar nu înainte de a fi amenințat de primar ca nu cumva să spună ceva nepotrivit. Piesa devine treptat realitate, iar interacțiunea cu Doru schimbă radical relațiile din cuplu, până la despărțire. Finalul rămâne deschis pentru cei doi, dar se închide din nou pentru Doru, el întorcându-se acasă la primar, la Frumușița, nefiind lăsate prea multe speranțe în acest sens. Mai este un personaj episodic, directoarea teatrului, Cristina Florea, un personaj puternic și stăpân pe sine, satirizând un anumit model de manager, angajat politic, cu interese personale, mai presus de artă.

Decorul extrem de simplu, semnat Reka Olah, se potrivește viziunii regizorale. Aparent, scena este redusă pentru a încorpora și spectatorii, chiar liliputană, atât cât să se miște cele două personaje inițiale. Poate și pentru că este vorba doar de apartamentul celor doi. Treptat, se extinde prin adăugarea sălii goale. Acolo stă directoarea teatrului, urmărind din umbră tot ce se întâmplă. În ușa de sus a sălii apare și Primarul, el fiind de asemenea, ubicuu, pentru că el știe, trebuie să știe, totul. El nu-și lasă proprietatea, pe Doru, liber la oraș, el doar îi lărgește lesa pentru că trebuie să demonstreze că e un om deschis, care sprijină cultura și imaginea satului său, distrusă de conjuncturi nefericite. Intruziunea lui Doru într-un spațiu nou produce transformări definitive. Fiecare dintre cei doi, Pavel și Ana, își recalibrează dorințele, sentimentele și sacrificiile pe care este dispus să le facă pentru celălalt. Ies la iveală disfuncționalități pentru care nu îl pot învinui pe Doru, el fiind doar un declanșator.

Trăim, s-ar părea că ni se spune, într-o lume de stăpâni și sclavi. Povestea sclavilor de la stână, continuată cu sclavia domestică din casa Primarului, e o caracatiță. Dacă poți, ești stăpân. Nu e și directoarea teatrului? Nu e și tânărul regizor? Nu e și jurnalista? Dacă ai o slăbiciune, ești sclav. Nici măcar nu e complicat, nici nu ar trebui să te opui. Dar cum să nu te opui? Despre asta e spectacolul, despre luptă, despre conștientizare. Nu strică puțin zâmbet amar atunci când intenționezi să critici un fenomen. Nici puțină cutremurare. Ce drept are un om să fie stăpânul altuia? Totuși, există și păreri, conform cărora sunt categorii diferite de oameni. Una dintre ele nu e capabilă decât de sclavie, așa cum alta e doar de hikikomori, iar alta nu poate trăi decât în perechi ce se duelează zilnic.

Cele trei spectacole pe care le-am văzut la TNT 2022 sunt toate despre contemporaneitate, cu subiecte de azi, pentru a sublinia temerile unei generații din plutonul lance al societății. E o generație care merge înainte cu obsesia etichetelor, a tarelor, a vechiului, în aceeași măsură în care nu reușește să se coaguleze suficient, pentru a lăsa diferitele grupuri formatoare de opinie să-și vadă de drum, un drum axat pe o singură idee obsesivă și, din această cauză, agresivă.

Dar TNT 2022 a reunit din nou tinerețea, le-a oferit participanților din nou ocazia de a fi promovați, ceea ce s-a și întâmplat. Au fost selectați câțiva regizori care vor monta câteva spectacole în diferite locuri din țară. Orice astfel de festival contribuie la recunoașterea talentului acestor tineri, arată că e o zonă vie și promițătoare, oferindu-le un spațiu de desfacere pentru talentul lor. Nu doar ei personal sunt cei care beneficiază, ci întregul fenomen artistic românesc este direct interesat de proiecte dinamice, care să selecteze noii actanți ai teatrului.

Citește un text despre partea a III-a a verii 2022, în care e vorba de Festivalul Shakespeare, 2022, Craiova aici.