Copii ca voi avem și noi - Copiii noștri

Realitatea este diferită, iar soarele, deși răsare la ora obișnuită, nu e la fel în Ucraina și România. Aici, copiii se joacă, la amiază soarele strălucește puternic, dar poți să stai pe bancă la umbră, poți să citești o carte. Ce rost mai au cărțile printre bombe? Te întrebi ce mai înseamnă poezia, de ce se scrie atât de multă literatură implicată sau tezistă, de ce peste tot arta are, în general, un banner galben-albastru? La ce ajută asta când realitatea lor e un șir de zile în care încearcă să supraviețuiască? Sunt întrebări logice, le știm răspunsul, poezia, arta, cărțile nu fac nimic din ce ar putea fi considerat concret. Concret ar fi ca întregul mapamond să se încoloneze și să meargă acolo pentru a-i salva. Asta este miza în prezent. Lupta disperată a ucrainenilor va avea consecințe, are deja. Arată și că marea putere rusă s-a împiedicat de un ciot, ceea ce ne dă speranțe că rușii vor sta acasă la ei și nu vor mai veni prin împrejurimi decât în vizită. Dar noi nu ne încolonăm, suntem de o parte sau de alta, în funcție de foarte, foarte multe variabile. Ajutăm cum putem de departe, iar arta e un mesager plin de generozitate. A venit din nou rândul teatrului, ca voce prezentă în viața cetății. Teatrul păstrează o legătură vie cu realitatea. Prin natura sa, teatrul nu rămâne ancorat în marea, clasica dramaturgie, textul dramatic se creează mereu și mereu, în cotidian. Există mari intuiții, dar există spectacole ale lui acum și aici.

Teatrul-punte mizează pe posibilitatea de a comunica.

"Copiii noștri - spectacol-lectură în interpretarea actriței Monica Ardeleanu

Teatrul Național Marin Sorescu se raliază campaniei Artiști români pentru artiști ucraineni, greu încercați în cele peste 100 de zile în care țara lor este ținta unei agresiuni nimicitoare din partea Rusiei.

Campania, desfășurată în perioada 16 mai - 15 iunie 2022, este organizată de UNITER împreună cu instituții culturale de stat și independente din România și Republica Moldova, în scopul strângerii de fonduri pentru artiștii ucraineni.

Actrița Monica Ardeleanu va putea fi văzută în one-woman-show-ul Copiii noștri, de Natalia Blok, miercuri 15 iunie 2022, de la ora 18,oo, la sala Ia te uită! a Naționalului craiovean.
Piesa este tradusă de Raluca Rădulescu.
Regia spectacolului-lectură: Adrian Andone.
Coordonator artistic: Nicolae Coande"

Așa a sunat anunțul. Nicolae Coande ne-a salutat și ne-a citit un jurnal din Hersonul cucerit, impresiile unor corespondenți de război. A prezentat campania UNITER și pe Natalia Blok, o "dramaturgă, regizoare și autoare de creații foto și video", din Herson, foarte activă, prin implicarea în numeroase proiecte artistice locale și naționale, în general. Spectacolul-lectură a început cu câteva imagini ale Ucrainei înainte de război, zece locuri frumoase din țară. Am simțit că plâng, dar mi-am impus să rezist. Au urmat imagini de la primele știri care anunțau începutul războiului. Mai era încă stare de urgență din cauza pandemiei, purtam măști. Oamenii mureau de altceva, eram tot pro și contra. Nu pot să spun că era mai bine, dar ne cam învățasem.

Apoi, Monica Ardeleanu a început să citească și a făcut-o cu emoție. Chiar era mama lui Matvei, Herman și Tihon, chiar era la Kiev, iar ei la Herson și chiar plângea. A fost greu să nu plâng, să nu-mi șterg ochii, dar m-am gândit, ca de obicei, că dacă rușii vor încheia cu Ucraina, ceea ce sper să nu se întâmple, va trebui să nu plâng. Ucrainenii chiar au fost un exemplu. Îi cam știam, știam că sunt puternici și răi, văzusem niște reportaje despre problemele românilor din Cernăuți, mai citisem și niște cărți, știam din ele o femeie care în 2014 își făcea cafeaua când i-a explodat jumătate din apartament.

Am urmărit-o pe Monica Ardeleanu, fiecare gest, fiecare inflexiune a vocii, fiecare telefon, fiecare mesaj pentru fiecare copil, fiecare tresărire a mamei, depărtarea groaznică, aproape imposibil de trecut. Ce faci când nu mai știi ce să faci? Ea a urcat în mașină și a pornit în necunoscut, pentru că totul s-a schimbat în câteva zile. Oamenii au început să moară, viața cunoscută n-a mai existat. Copiii au devenit experți în bombardamente, în metode de supraviețuire, în cum să ieși de sub dărâmături, cum să râzi într-un adăpost antirachetă, cum să uiți. Cu cât durează mai mult, cu atât mai imposibil va fi de uitat. Va fi ziua în care a început și fiecare zi în care nu s-a întâmplat nicio minune. Cât mai există rețelele de socializare, trei băieți, trei rețele, mama îi poate urmări, știe că sunt în viață. Nici măcar nu întreabă de ce fostul soț nu a plecat atunci când ar fi putut, salvându-i pe Herman și pe Tihon. Nu întreabă pentru că nimic nu mai are niciun rost din ce se știa că înseamnă cuvântul. Am urmărit cum Monica Ardeleanu, vorbind cu vocea unei mame, a strâns în jurul ei toți copiii ucraineni, i-a luat pe toți în brațe și asta a fost suficient ca niciun copil să nu mai moară, să nu mai fie bolnav sau flămând. Asta face teatrul, pocnește din degete pentru a recrea lumi, e o voce care vorbește tare.

Sala Ia te uită! e în Piața Shakespeare din Craiova, un loc unde se întâlnesc tinerii și execută tot felul de scamatorii cu rolele, plăcile sau bicicletele. La asfințit, soarele bate puternic în geamuri. Am fost puțini spectatori. Noi, câțiva, înăuntru, afară, tineri bucurându-se de ziua însorită. Nu era doar sfârșitul campaniei UNITER, era și începutul vacanței. Pentru noi o zi ca toate celelalte, pentru Herson o altă zi incertă. Oare mai sunt Matvei, Herman și Tihon în orașul cucerit? Nu știu, nu ne poate spune nimeni. Ne putem imagina ce vrem, cel mai mult pacea. Cine își poate dori războiul și cum reușește să mai aștepte ziua următoare? Ce mecanisme pot exista în mintea unui astfel de om nu le este clar nici măcar geneticienilor sau psihologilor, nici psihiatrilor. Băieții Matvei, Herman și Tihon sunt doar trei dintre atâția copii ucraineni rămași să crească mari mai repede, printre clădiri bombardate și fără nicio certitudine că va fi bine. Povestea lor nu este cea mai dramatică, ei sunt dintr-un oraș de aproape 300.000 de oameni, din care au rămas ruine peste tot, pe străzi și în suflete.

Acest spectacol-lectură din ultima zi a campaniei UNITER a mai arătat ceva. Monica Ardeleanu a abordat rolul cu profesionalismul și emoția de a te adresa câtorva sute de spectatori. Nici nu mai era în Craiova, era la Herson, ajunsese acolo și își căuta copiii. Când își făcea mâncare, mestecam și noi cu ea, când se gândea că ea mănâncă și ei poate nu au ce, nu au cum, ne gândeam și noi cu ea. Apoi tresăream și respiram, erau bine, îi răspundeau, supraviețuiau, credeau că se va termina repede. Regizorul, Adrian Andone, a ales pentru încheiere imagini de război și imnul Ucrainei cântat de femei care au reușit să se refugieze în afara țării. Durerea lor, solemnitatea imnului, florile lor de floarea-soarelui, doar suferință. Se vorbește de prelungirea războiului, de obligația țărilor vestice de a sprijini Ucraina cu armament. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că acolo sunt oameni, iar cei care vorbesc despre arme au uitat, pentru mulți Ucraina e un avanpost care nu trebuie să cadă. E lupta tuturor dusă doar de ei.

Să nu uităm că aici e pace și acolo e război, că există de ani de zile avertismente că s-ar întâmpla, că ni se poate întâmpla și nouă, iar, deocamdată, copiii noștri transpiră și râd bucuroși, iar copiii lor sunt ai noștri, copii care nu vor uita niciodată zgomotul terifiant al armelor. Așa că milităm pașnic pentru pace, pentru ca trei băieți, Matvei, Herman și Tihon, să poată fi ucraineni. Teatrul poate fi oare un El Camino pe care să devenim niște uriași și să salvăm Ucraina?