O scenografie frumoasă, semnată de Sabina Reus, all black, cu doar câteva mici elemente care se abat ușor de la unitatea compozițională a scenografiei, o lampă și o căsuță miniaturală de păpuși, o atmosferă conturată minunat încă din decor.
Povestea a doi copiii, frate și soră, care stau singuri și încearcă să reziste apocalipsei doar cu ciocolată și tratamentul prescris pentru problemele lor. O scindare între două emisfere ale aceluiași spectacol. Un somn de voie. Sau de nevoie. Presley (Bogdan Iancu) și Haley (Pamela Iobaji), frați, inseparabili, bolnavi, cuminți, incestuoși, contradictorii, apropiați, creepy rău de tot, explicabili, inexplicabili, tânjind și totodată repugnând umanitatea exterioară.
Prima parte a spectacolului conturează relația dintre ei doi, într-o neclaritate intenționată. Pe partea de actorie e superb, bine, e și un text kilometric, foarte burdușit, pretențios, dar totuși frumos și simetric. Mi-au plăcut tehnicile alese de Ridley și, din ceea ce am observat, rama e printre opțiunile lui de bază. Se reiau monoloage întregi de câte două-trei ori, fără a fi deranjant sau redundant. Există o precizie textuală incredibilă, iar personajul Presley e puntea de legătură între emisferele de care vorbeam. Bogdan nu are pauză cu personajul ăsta, e neobosit, sunt patru personaje în cast, dar cavalerul Pitchfork (Alex Iedizmir) apare foarte puțin (o să detaliez treaba asta mai încolo). După ce se închid circumvoluțiunile primei emisfere de spectacol, odată cu somnul indus al lui Haley, Presley reconfigurează spectacolul tocmai văzut atunci când apare Cosmo Disney (Robe Cristian). Raportul relațiilor din acest spectacol e cel de cvasi-perechi, nu există o relaționare concomitentă între cele trei personaje principale.
Cu toate că mă declar un mare fan al simetriilor textuale (și chiar și a felului în care au fost livrate), nu pot trece peste câteva picături de nonsens dintr-o ploaie de vară cu sânge dintr-o proiecție urâțică, cel puțin pentru mine. Există contradicții conceptuale care duc înspre absurd, dar într-un fel confuz, deloc lesne de procesat. Spectacolul e un longi temporis al răbdării, deși are toate premisele să te țină acolo, operează cu o cantitate textuală destul de goală, care mai e și întinsă pe două ore jumătate. E smart împărțeala între cele două momente cheie, dar ar fi prins bine o pauză între ele, să se așeze lucrurile bine, să apuce să se sedimenteze în capul meu de privitor umil și nătâng. Pentru un spectacol de două ore jumătate și cu doar patru personaje, ai avea cumva așteptarea să nu fie atât de bine calibrat, dar asta nu e sub nicio formă vina actorilor, am zis, pe actorie, se vede implicarea, munca enormă (chiar și de a reține o asemenea cantitate de text), se simte energia livrată în împlinirea scopului, credința actorilor și asumarea situației, iar la Bogdan e cu atât mai impresionant cu cât el, spre deosebire de Pamela și de Robe, are "treabă" pe toată durata spectacolului. Mi-aș dori doar să fie puțin mai clare unele treceri, e foarte important să nu se simtă așa, de parcă textul e adolescentul revoltat și neînțeles din ecuație. Mi-aș dori ca absurdul propus să fie ceva mai inteligibil. Să nu rămân cu ideea unui scop pur estetic, metric sau demonstrativ.
Din nou, e aplaudabilă munca actorilor. Însă angrenajul regizoral trece și dincolo de aspectul ăsta? Sau... nu prea trece? Nu știu ce să spun în contextul de față, recunosc, mă simt puțin depășit de toate inversările de raporturi de frică, ură, interes etc.
Finalul e delicios, așa că n-am să-l divulg, dar pot să dau un mic hint. Când tocmai te întorci din De Wallen, Red District-ul din Amsterdam, îți este dat să vezi pe scenă lucruri care sunt normale acolo și, mai mult, la ordinea zilei. Disney Thriller îmi trezește un soi de nostalgie temporală apropiată, încă pot spune că sunt proaspăt întors din Olanda, dar și gata să mă branulez din nou la noile spectacole de teatru tânăr.
Chapeau pentru alegerea textului, nu cred l-au mai ales alții în România până acum, evident, nu e Cehov. Pentru mine în orice caz e prima oară când îl văd montat și aplaud asta, la modul cel mai serios.
Costumele din spectacol sunt cumva legate de o pseudo-tematică Disney, dacă nu explicită, cel puțin pe bază de sugestie. Bogdan duce ușor în direcția lui Mickey Mouse, cu tricoul roșu și salopeta, cred că aici ar trebui să fie cheia de interpretare, iar costumul lui Robe pare a fi unul dintre outfiturile lui obișnuite, dar așa cum ziceam, sunt foarte fine și infime detaliile care ar putea deranja în ce privește scenografia. Pe partea de mișcare, se vede că s-a trecut de la un studio mai mic la o sală ceva mai mare, există câteva burți, apărute probabil din nevoia actorilor de a umple spațiul.
Revin puțin la text, nu? Doar se poartă rama... Se poartă revenirile simetrice la ideile precedente. Pentru mine textul e ușor confuz, nu explică atât de bine raporturile dintre personaje în anumite situații, dar poate că un feedback dat de către TNT va declanșa un proces sănătos de lucru, un fel de brainstorming, dacă vreți, în urma căruia haosul ușor neîmblânzit să devină haos controlat.
Nu aș vrea să vă spun mai mult din poveste. A, ba da, mint. Aș vrea să vă mai spun că apariția lui Pitchfork Disney e apoteotică, dar cumva într-o cheie parodică neintenționată, sper. Și, revenind, chiar dacă două ore și jumătate sunt, după părerea mea, prea multe, actorii s-au bucurat să joace, energia și patosul au fost acolo, și, pentru asta, pot și eu să spun: "m-am bucurat să-l văd".
Per total există elemente plăcute, atmosferă plăcută, un text dramatic pe cât de confuz în miezul de la mama lui, pe atât de așteptat de mine pentru felul în care realizează învelișul miezului, în sfârșit un text cu ale cărui tehnici rezonez. Conținutul poate, sau nu, să fie o provocare, dar cred totodată despre mine că mi-e ușor să mă cramponez în text, în detalii. Una peste alta, Disney Thriller, regia Monicăi Stoica e un spectacol-reper pentru definirea (încă ușor incompletă a) noțiunii de "haos controlat". Și nu e nimic rău să-l simt așa, până la urmă. Dozajul temporal, poate și un spațiu mai familiar, ar ajuta, cel mai probabil.
Scenografia e un bonus enorm, textul are potențial și e, cu siguranță, un diamant neșlefuit, deloc comun între adaptări, actorii sunt sinceri și dedicați, asumați, prezenți și încântați. Da, per total l-aș mai vedea, și nu doar de dragul distribuției, ci chiar așa pur și simplu, să-i urmăresc evoluția. E un spectacol la început și are multe premise să ajungă departe departe.