Tudor spune în showcaseul TNT: "În continuare aleg să învăț și să practic regia pentru că oferă libertate totală de exprimare: poți vorbi, striga, arăta, dansa, poți comunica cu spectatorul prin toate modalitățile umane și tehnologice."
Fără a fi tautologic în declarațiile sale, Tudor face întocmai, ne aduce în scenă un spectacol în care se vorbește, se strigă, se arată, se dansează, se comunică cu spectatorul prin toate modalitățile umane, sunt și proiecții, deci și tehnologice.
Sinopsisul e și el unul ușor anticipativ, aș spune (parantezele îmi aparțin). "Un vis ciudat ne trage în adâncurile lui din când în când. Controlându-l parțial, fără posibilitatea trezirii (cu toate că ar fi timpul, mai ales acum, ca proaspăt absolvent al UBB, licență 2022) trăim iubiri și coșmaruri neînțelese până la capăt. Cum altfel să te înțelegi dacă nu privindu-te în oglindă (spoiler, sunt oglinzi, nu e o metaforă, ci o demitizare, în viața e vis abstractul e concret, concretul e abstract). Prins din leagăn într-o carceră (avem și leagănul și carcera, pentru că metaforele trebuie sugrumate scenic și există tendința de a supraarăta) protagonistul caută continuu, prin poezia discursului (Evul Media, proiecții interesante de windows 7, chiar există poezie, se optează pentru forma canonică a textului, ceea ce îmi unge sufletul cu nutella, mă face să empatizez cu destinul tragic al personajelor de la curtea Poloniei, inclusiv cu cel al soldatului NATO ucis de statuia voodoo), sensul propriei vieți." Poate aș avea o mică observație în legătură cu frazarea, care mă duce puțin într-o zonă sacadată, de parcă ai citi Lorca unor copiii cu deficit de atenție, mușcând din cuvinte ca din ionatane (scot un ionatan acum, sunt la masă, să moară metafora).
Dincolo de referințele teatrale, de universalitatea în care poți regăsi o paletă largă, nu doar Calderon de la Barca, ci și Shakespeare, de ce nu, Sânziana și Pepelea, Unchiul Vania etc. Dincolo de aceste referințe probabil simțite transcedental într-un fel de proiecție incluzivă a imaginarului regizoral, există și aplecări cinematice fără discopatii, cum ar fi referința indirectă la Matrix, când protagonistul claustrat își face un soi de sex-swing din lanțurile propriei claustrări, cu care începe să se legene între pastila albastră și cea roșie. Unchiul Vania apare în scaun cu rotile, împins de Șeherezada, protagonistul trece și prin stadiile unui Prometeu înlănțuit, tot aprinde niște lumânărele absolut necesare, în tot timpul ăsta, soldatul NATO, sau chiar Švejk, pentru că numai Camus, evanghelistul secolului al XX-lea, poate duce absurdul până la absurd, în rest, nimic prea absurd nu e. Acest băiat, protagonistul, Pucinella (la un l distanță de Commedia) sau omul cu mască de fier, devine emblematic pentru condiția umană limitatoare. Laolaltă cu toată distribuția, care îngână "ce căutăm aici?", dar în felul în care metaforele mai nou se întâmplă, literalmente, să moară metafora. După moartea soldatului Švejk prin răsucirea păpușii sale voodoo, apare fantasma lui Micu' Prinț, desigur, prinsă într-o proiecție, în parteneriat cu cei de la Samsung România, pentru cea mai nouă linie de telefoane. Cred că mi-a lipsit asta foarte mult, să-i sune din greșeală cuiva telefonul la Curtea Poloniei, în Evul Media, cum ziceam. Tot din sfera filmului, avem elemente din Star Wars: Imperiul contraatacă, totul e foarte antrenant și deloc kitschos nu e nu.
Lăsând teatralâcurile la o parte, lăsând sferele de influență (să intre sferele acum, la propriu, să moară metafora), spectacolul Viața e vis mi se pare rudimentar și gândit dincolo de orice clișeu, în afară de toate, dar făcut cumva cu o temere să nu fie "prea mult", așa am simțit. Am simțit lipsa unui cal bionic, peste care să stea în formă de piramidă șase majorete cu costume de la Kaufland, care să scandeze în cor antic "regatul meu pentru un cal" (pe care-l călărea Cabral, să moară metafora iar). O să spuneți că e prea mult, aveți dreptate. Pentru că nu prea a fost mai nimic în realitate. O ciorbă cu de toate, scufundate în zeamă de talent pe vecie, fără să cadă, redundante-n nimicnicie (am sugrumat și eu acum puțină poezie).
Măi, una peste alta, eu o să mai merg la spectacolul ăsta (fără semințe). O să îl mai caut. O să merg întotdeauna cu cineva (pentru că filtrul teatral care ne-ar putea dicta să ieșim din sală nu e sincronizat la toți, și putem trage unul de altul să rămânem în sală până la final). Eu voi rămâne mereu, am râs terapeutic, a fost magic, m-a încărcat de toate alea, dar m-a întinerit zece ani.
O știți pe aia cu accidentele fac parte din spectacol? Succesul adevărat vine cu realizarea că spectacolul însuși e accidentul, iar el din spectacol parte nu face. Până la urmă, viața e vis, în special atunci când dormi, dar pot spune foarte sincer acum, nu poți să dormi într-o asemenea experiență imersivă. Mai vreau. Pe bune. Mai vreau.