Sabina Balan coordonează această creație colectivă, scenografia e semnată de Alexandra Budianu, Alex Condurat se ocupă de muzică, mișcarea scenică și coregrafie, fiind și în distribuție alături de Răzvan Mândruță, Sabina Lazăr și Ioana Stama.
Sinopsisul spectacolului din TNT Showcase vorbește despre hazard, despre negociere în timp real, despre improvizație, despre probabilități, despre absurdul coerent al structurii non-narative și non-lineare, despre curiozitatea pe care o lasă posibilitățile neexplorate. Restul vieții noastre e entertainment. E teatru relaxat, uneori chiar până în paroxismul relaxării.
O roată a posibilităților finite în combinații exponențiale de spectacol, combinări de n luate câte k, unde n și k sunt șiruri repetabile, asta doar cât spectacolul să se întâmple de fiecare dată într-o formă irepetabilă. O roată care vinde, dincolo de experiența imitativă a televiziunilor comerciale, unde roata e dătătoare de miliarde în cecuri uriașe, frigidere, mașini, viață și așa mai departe, vinde în sensul de atractivitate, publicul e învestit cu o putere demiurgică, el dictează spectacolul, își customizează interlocutorul, alegând hazardul adresării către sine. Există un element faux-durațional, o iluzie, o formulă magică, chirlidi bighidi, care pornește roata, inițial.
Ulterior, publicul-demiurg se despoaie de prerogativele creației, ajunge din ce în ce mai sumar, spre complet gol. Îmi dau seama că experiența durațională pe care o așteptam nu e totalmente reckless, cum aveam pretenții de la un asemenea concept dramaturgic. Spectacolul e pus la aproximativ 1 oră 40 minute ca durată, dar există variațiuni posibile, în funcție de dorința actorilor de a improviza. Convenția stabilită se fade-uiește într-o formă devised de spectacol canonic structural, până la urmă. Există simetria prestabilită, se cunoaște începutul, se știe care e finalul. În general finalul pică după momentul Cașcaval de pe roată, iar actorii găsesc soluții spontane să ajungă acolo. Pare că totul e posibil, depinde doar de deschiderea actorilor. Se poate ca însuși publicul să ceară încă un moment care nu e pe roată? Cine e publicul? Și asta e foarte important. Partenerii de scenă devin și ei public, evident, la momentele celorlalți. O structură cvasi-aleatorie, cu rezolvări de moment sau nu chiar/doar de moment și așteptări infidele, înșelate cu alte așteptări infidele cu lapte.
Hai să vă zic de mine, pentru că știu că vă interesează. Nu de mine-mine, bine, de mine spectator, am grijă să mă individualizez și să declam alegoric că eu unul mă generalizez doar pe mine, de fapt. Ca să nu trebuiască să citiți nimic printre rânduri, printre rânduri sunt doar spații albe mai mici decât un rând întreg.
Am intrat în sală simțindu-mă, la un prim contact, public plătit de televiziune. Mi-a plăcut filmul ăsta, era atmosfera aia de platou, dar mai mult structural, din construcția conceptului. Începutul predefinit, prezentând un license agreement, termene și condiții. Am semnat cu ochii. Mi s-a dat o putere demnă de lumea ideilor pure, o umbră de putere, văzută mai mare decât e pe stâncă, dar generată de data asta de roată, nu de foc. Strig tare chirlidi bighidi, roata se învârte convențional, pică management teatral la învârtirea folosită ca exemplu. Răzvan zice: a picat management, nu îl facem acum. Eu râd. Cred cu tărie că ăsta e tot momentul și mi se pare delicios. De fapt, orice se întâmplă, cred că ăla e momentul. Pe urmă, actorii îmi rup de la gură cioaca-formulă, dar eu tot o zic în șoaptă și mișc frenetic din coate de bucurie că roata se învârte de la șoaptele mele. Dar până la urmă norocul ți-l faci cu mâna ta, hazardul se dispersează în soluții conștiente, nu mai există premisa asta demiurgică a spectatorului, simt că mi s-a răpit creația. Pică interacțiunea cu publicul (alt moment de pe roată, început ca o cioacă de asemenea, dar extrapolat la ceva destul de mult prejudecat și posibil incomod, de văzut). Cineva întreabă cât durează. I se răspunde în jur de 1 oră 40. În momentul ăla, pentru mine, roata cade și se rostogolește în propria p**dă și dispare (Bukowski, pe el să îl faceți vulgar, eu doar am preluat inocențian o zicere pe care nu o învestesc cu nicio putere eufemistică). În momentul în care aud 1 oră 40 mă gândesc: hm, oamenii ăștia - deci - știu ce fac. Mi-ar fi plăcut să nu. Să nu fie în control. Să pice fabula de 5 ori și să se instaleze disperarea repertoriului topit, să moară improvizația în timpul nostru fără margine circulară, învârtit amețitor de hazardul pur.
Pentru mine, Restul vieții noastre e un spectacol faux-durațional dintr-un singur punct de vedere. L-aș fi văzut făcut după conceptul de epuizare a momentelor de pe roată, cu intercalări repetitive non-redundante. L-aș fi văzut trecut între 1 oră 40 și 2 zile, dacă avem noroc/ghinion. Pentru că e un manifest. E coerent în convențiile sale, chiar și în momentul în care se dezbară de ele. Un timp mai lung petrecut cu spectatorul conduce la sinceritate. Aș fi pus în termene și condiții faptul că fiecare spectator are dreptul să-și temporizeze singur finalul, iar finalul spectacolului să fie când iese ultimul om din sală. Dacă e să ne mai bălăcim puțin în ideea de manifest, spectacolul ar putea continua chiar și cu sala goală. Așa s-ar vedea cine vine la teatru cu gândul la ciorba de pe foc, cine vine cronometrat social de un interes distinct de a înțelege, de a da un sens. Restul vieții noastre vine fără perdea, fără măcar jaluzele, pune pe masă tot felul de fa***uri (poate fi citit falusuri, pentru cei tari de înger, dar și fagoturi, pentru cei duși la orchestră, să fie ceva pentru fiecare) de directori de teatru, profesori, oameni din breaslă și nu numai, radiografiază destul de ludic dar tăios realitatea, nu pare să aibă o miză, alta decât înțelegerea, în niciun caz profană, montabilă într-un teatru de (propria) imagine. Am mai întrebat, cine e publicul? E foarte important. Dacă teatrele consideră că primează categoria celor care preferă montarea lui Victor Ion Popa, Macanache pe catîr, e bine. Dacă se alege ceva care vinde, e bine. Ceva care nu deranjează, e bine. Care nu expune, e bine. Dar uite, fresh startul ăsta de la Reactor de creație & experiment e un spațiu-gazdă, o navă-mamă, pentru spectacole absolut extraterestre, adică tocmai nepământene. Care cum să aibă roate? Cum să fie non-lineare? Non-narative? Și totuși să aibă coerențe? Și stilistic și ce mai vreți voi.
Singura mea "problemă" cu spectacolul Restul vieții noastre e că nu s-a dus mai tare cu skiurile pe pârtia real-durațională, poate s-a știut prea mult, a fost prea mult control și prea puțin hazard pentru gustul meu. Dacă textul poate să stârnească fiori, broboa(n/d)e de transpirație, mișcorici de vinovăție, adrenalina preaexpunerii unor conduite, conflict, de ce să nu optăm pentru simetria întregii enumerații și la nivel de formă? Schimbăm vinovăție cu deranj, neplăcere, disconfort și facem ce zicea Ideo Ideis #15, la nivel doar declamativ, la momentul ăla: "Suntem datori cu o revoluție."
Da, vorbesc din perspectiva de mine-public, într-o generalizare singulară, eu aș rămâne să văd asta, pentru concept, mi-aș lua notițe, m-aș agăța de valorile cu care vreau să rămân. Dar sigur, depinde totul de public, cât de hipster poți să o duci fără să crească proporțional și riscul de risc? Oricum sunt și oameni care o să iasă la momentul Publicitate, și dintre cei care o să creadă pe bune că e o pauză și vor vrea să fumeze o țigară, și dintre cei care vor fi lezați de pseudo-vulgaritate. Eu aș lăsa publicul să plece la țigară, să se întoarcă atunci când simt, să dea ei de roată, personal, să simtă thrillul ăla demiurgic din nou. Nu i-aș dezaripa progresiv, în avantajul unui canon. Hazard până la capăt. Haos. Și aș rămâne. Aș lăsa nu 3 minute la interacțiunea cu publicul, ci 30, să fie cât mai inconfortabilă tăcerea, care să nu conducă la ceva condensat într-o artificialitate, ci dimpotrivă. Să înceapă greoi și plictisitor și să urce spre sinceritate și relevanță. Mi se pare ok și ca teatrul să exploreze conștient starea de plictiseală, să o cultive în spectator ca într-o seră în care și spectatorul să ajungă să își dorească să experimenteze plictiseala așa. Vreau să ajung să fiu plictisit de spectacolul ăsta, să mă duc după la o bere, la masă, și să țipăm toți despre cât de plictisitor a fost. Și așa nu vom face decât să-i prelungim efectul și durata de viață. Asta dacă tot se explorează și experiențe din ce în ce mai intrigante mai nou.
Și, paradoxal, împingându-mi gândul până la plictiseală, împing odată cu el și o ambiție de a rezista, o limită personală, o testez, o rup. Și ajung să simt iarăși adrenalină. Dar sigur, vorbesc despre microuniversul meu interior exclusiv. Cine nu are capul și sufletul acolo pentru 1 oră 40, nu-l va avea nici in extenso. Depinde totul de public, de rațiunea pentru care au venit oamenii acolo. O roată a hazardului îți și dă o paletă mare de stări, cam asta e ideea. Dacă ai venit doar să râzi, s-ar putea să fii dezamăgit de ansamblu. Dacă ai venit doar să plângi, s-ar putea să fii dezamăgit de ansamblu. Dacă ai venit să fii dezamăgit, s-ar putea să îți placă.
Finalul nu îmi place. Că e prestabilit, ideea asta că toate posibilitățile duc, până la urmă, în același loc. (E prea similar cu viața însăși, simt nevoia de absurd și permutări.) Bine, și nici așa, în general, nu îmi place finalul. Sau cel puțin în structura pe care am văzut-o. Mai voiam. Nu am simțit că s-a terminat, ci că altcineva decât mine a ales să se termine. Îmi vreau puterea discreționară promisă, vreau prerogativele entității care dirijează totul, publicul.
Pentru Restul vieții noastre aș vrea...