În arenă ne așteaptă jucărioare pe scaune, actorii așteaptă și ei în public, piscina cu bile strigă "sari!", în limba pe care bilele o vorbesc, probabil poloneza, să fie în ton cu Walczak. Traducerea textului în română e a Sabrei Daici.
Michał propune în textul său o joacă între doi copii. Bianca gândește raportul ușor diferit (fără a modifica / adapta însă textul). Răzvan și Irina sunt adulți, care încearcă să se apropie unul de altul într-un fel ludic. Pe mine, cheia asta de interpretare nu m-a prins, eu i-am văzut copii de la un capăt la altul. Poate de aici să mi se tragă semnele de întrebare atunci când Răzvan își aprinde o țigară, și nu e că mi-au fost neclare vârstele, ceea ce am receptat eu avea super mult sens la mine în cap, dar mi-a fost pur și simplu neclară direcția în care se duce Bianca din punct de vedere conceptual. E cam prea complex și greu de urmărit un fir de tipul adulți care apelează la copilărie pentru a se apropia, costumele alese nu mi-au inspirat deloc vârsta de adult ci, poate, uniforme de școală, ceva din sfera asta. Câteva elemente din textul original au contribuit și ele la fixarea personajelor în copilărie pentru mine, de pildă comparația (șocantă) între ce are fata sub fustiță și ce are băiatul în pantaloni, după spusele băiatului, fata suferind clar de o lipsă. Acum, sigur, la nivel de interpretare, se pot găsi multe sensuri ulterior, important e ceea ce se prinde din spectacol. Dacă ar fi ca mintea mea să le accepte calitatea de adulți care se prefac, spectacolul s-ar duce într-o zonă de lume a afecțiunilor mintale reprezentate în sens ludic.
În ce privește convențiile alese, se întâmplă o suprapunere. Groapa cu nisip are deja bilele albe ale lui Theodor Niculae în ea (minunată scenografie), pe deasupra mai vin și jucărioarele fiecăruia (să zicem că le înțeleg rostul, în reprezentarea jocului în teatru, deși nu le văd neapărat necesară prezența fizică, la urma urmei, cred că bilele pot fi valorificate mai mult decât ca simple elemente care umplu scenografia, și mai cred că jucăriile nu trebuie neapărat să aibă o formă definită.), ulterior, suprapuse peste toate astea, sunt și câteva obiecte imaginare, reprezentate în gesturi clișeu, contraintuitive, și apoi declamate tautologic ("Mi-ai adus flori", de exemplu). Cred că și aici bilele ar fi putut deservi acest scop, câtă vreme s-ar fi stabilit o convenție între cei doi actori care să fie inteligibilă. Așadar, avem un trinom de texturi ale obiectelor - plastic rotund, abstract, plastic în formă de jucării concrete și o textură imaginară, poate cea mai vizibilă dintre toate, paradoxal (pentru mine, florile imaginare erau roșii și existau). Dar, una peste alta, peste una peste alta, peste una peste alta, bilele puteau fi valorificate mult mai mult, decorul ar fi născut singur decor, dar aici pot să fiu și destul de subiectiv.
Oricum, e absolut minunată alegerea textului, e foarte bine că tinerii regizori aleg texte noi, la prima montare în România. Scenografia e sufletul pereche al acestui text, fiind, din nou, ceva (pentru mine) nemaivăzut, dovadă că spațiul scenic nu e scena fizică ci, până la urmă, orice convenție poate să definească spațiul. Îmi mențin părerea că jucăriile și obiectele imaginare au încărcat (nu fără sens, e adevărat, dar cumva în detrimentul unei montări mai clean și mai focusată pe a stabili convenții valide) spațiul de joc și chiar spectacolul în sine. Aș fi mers mai degrabă pe epitoma ideii de simplitate, și aș fi ales felurile în care să fie văzute bilele și dincolo de scenografie.
Sunt veșnic recunoscător că am putut să sar și eu în piscinuța cu bile înainte să fie strânse, cred că am înțeles mai multe așa, dar n-am făcut-o pentru documentarea experienței extatice de spectacol, ci pentru fun.
Temporal vorbind, Groapa cu nisip e un spectacol foarte bine calibrat, finalul, chiar dacă ușor abrupt pentru mine (și nu neapărat într-o construcție care să îl anunțe), a venit exact atunci când intuiția mea simțea nevoia de el. Chiar am observat treaba asta la mai multe spectacole recent, se marșează nu pe un final apoteotic (stil covrigeii Grand Papa scris mare, din lumini), ci pe o uniformizare textuală care ar putea, la o adică, permite ca orice fragment să fie învestit, într-un univers, cu forța și sensul unui final. Și nu vorbesc aici despre plăcerea finalului deschis ca alegere tehnică în multe cazuri, ci despre faptul că montările contemporane încurajează o structură mai mellow, în care nici începutul nu mai e început, nici finalul final, se anulează / inversează raporturi, ca într-un rollercoaster în spectator, care nu mai e sigur ce așteaptă de fapt, și clar nu mai știe la ce să se aștepte. Și mi se pare o direcție tare.