iulie 2022
Festivalul Tinerilor Regizori Theater Networking Talents - TNT, 2022
Maria Manolescu Borșa e o scriitoare chiar bună. Vreau să zic, With a Little Help From My Friends, sau Sado-Maso Blues Bar (citiți aceste piese pe LiterNet, aici), sau Nu sunt Iisus Hristos sunt texte chiar bune. Vocea opiniei care nu îmi aparține va spune că și textul Sclavi e unul reușit, atotcuprinzător, radiografiator al unor realități sociale, o frescă frustă și plină de cinism fin, de impact, militant pentru libertate într-o cheie profundă și originală.

Pentru mine, textul (acesta, specific, doar acesta) Mariei Manolescu este un aperçu superficial al unor problematici demne de o viziune mult mai aprofundată. Textul Sclavi are iluzia completului, pentru că vorbește despre tot, frunzărind totul, ca o coordonare prin juxtapunere de problematici stoarse de afect. Nu poți să iei sclavia și să o limitezi la clișee răsuflate, peste care să treci cu buldozerul teatrului în teatru, pe care îl conduce supratema disfuncționalităților familiale. Nu poți vorbi despre toate într-un condens și să fie inteligibile la valoarea pe care o merită. Da, există iluzia ofertantului, dar se pot scinda unele tematici textuale pentru a despovăra nu doar un spectacol de teatru, ci și spectatorul, care caută să înțeleagă. O inventariere profană nu își face treaba foarte bine (subiectiv vorbind) în sensul ăsta.


Cosmin Panaite vede, probabil, în textul Mariei, opinia despre care ziceam că nu-mi aparține. Fiind încă la începutul parcursului regizoral, alegerea textului pare să-i împlinească un crez personal, comun multor regizori la început, de altfel. A face un showreel dintr-un spectacol, ca și cum ar fi ultimul, ca și cum ai încerca să verși tehnici, informație, toate pe care le știi, pentru a oglindi potențialul (care, după mine, își arată mult mai bine fața adevărată atunci când e mai simplu, mai concentrat pe o nișă, iar nu pe a spune tot despre tot. Care, da, poate fi și asta o nișă, sigur.) Știu cum se simte complexul scriitoricesc de a scrie totul despre tot și a forma de fapt o pojghiță de adevăr, pe care patinele cuiva cu o mai mare experiență și greutate o vor sparge. Nu știam cum arată soiul ăsta de transpunere în cadrul regiei, până să văd Sclavi.


Dinamica, scenografia, mișcarea, sunetul, sunt foarte frumos proporționate și foarte bine calibrate regizoral. Pentru mine, în cazul de față, e strict o problemă de conținut. Nu am nicio problemă cu montarea tehnică, ba dimpotrivă, îmi place spațiul, îmi place ruperea iluziei că noi am fi publicul dinspre final, îmi place angrenajul care îi implică și pe spectatori, îmi plac intrarea în stare, meditația. Atmosfera meta-textuală e foarte tare.

 

Acum, se întâmplă mult prea multe lucruri, dictate de suportul dramaturgic, pe care dacă le-aș inventaria și eu aici, ar părea că vorbesc despre vreo trei spectacole. Dar, știm cu toții, istoria a fost întotdeauna strâmbătoare din nas la ideile vizionarilor, care au părut proaste la momentul apariției lor. Poate peste 30 de ani se va vorbi despre Sclavi ca despre reformatorul teatrului-colaj-bricolaj-oarecum-coerent-acum. Dacă trendul va dicta un teatru cu de toate, atunci sigur, mea culpa.


Dar eu am o vorbă. Shaormarul care recită Nichita Stănescu va fi ceva de genul: "Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin după aceea, de teamă să nu-mi strivești sărutul? Roșii, varză, castraveți murați, ceapă, sos?" Cam așa m-am simțit și la Sclavi, într-o oarecare măsură. Spectacolul a vrut să ne prindă în matrioșca sclavilor printr-o generalizare de suprafață, în care sclavii sunt sclavi, publicul e sclav, poți fi și sclavul propriului mariaj, al propriilor idei etc. Totul e sclavie și sclavie e totul. Dar nu e de bun augur să o dai așa, dramaturgic vorbind, pe o temă în care lumea se cufundă până în gât, iar noi, privilegiați, doar puțin dincolo de glezne.


Vizual vorbind, mi-a plăcut că spectacolul nu a avut trimiteri explicite tautologic la teoretic-cea-mai-amplă dintre temele abordate. Putea, la drept vorbind, să facă rocada cu orice alt text. Sigur că a fost potrivit contextului, pentru că e și o chestiune de object permanence a spectatorului, care se obișnuiește cu ambianța.

Cred că ăsta e și motivul pentru care lui Cosmin i-a fost propusă, pornind de la ceea ce reprezentanții Teatrul de păpuși Prichindel Alba Iulia au văzut în Sclavi, o montare ulterioară în acest teatru. Pentru un motiv pur estetic, presupun. Altfel, etalonul unui text care conține licența de "a face bucuria oii" de către cel ținut sclav de ciobanii din Frumușița, nu pare tocmai potrivit în context. Dar necunoscute sunt căile Domnului.


Rămân la ideea că Sclavi, regia Cosmin Panaite, e fix tiparul showreelului începuturilor regizorale, spune tot despre tot, fără să ajungă atât de în profunzimea temei, și e păcat.

Și încă ceva. Mi-a plăcut referința la "Aplaudați atât cât simțiți", o campanie LiterNet.ro de acum câțiva ani (vreo 15 de fapt). În 2007, se huiduia și se striga în sală un "Rușine!" la un spectacol de la TNB (detalii aici). Se nasc variațiuni pe aceeași temă, oamenii își exprimă pozițiile în raport cu formalismul versus realitatea unor aplauze. Există actori, regizori, care vor să le fie aplaudate (nemeritat) spectacolele, iar pretenția asta e nedreaptă cu însuși dreptul spectatorului de a-și simți propria cantitate de feedback. Aplauzele ar trebui să fie un indicator, nu o garanție? Huiduielile ar trebui permise? Au fost multe dezbateri pe tema asta în contextul incidentului de atunci. Mă bucur că s-a produs această ramă reiterativă, ba chiar cred că ar putea fi făcută mult mai explicit și, de ce nu, și în alte spectacole.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus