Gaga, ooh-la-la, want your bad romance - Bad Lovers

Ascult Bad Lovers, al doilea spectacol din a doua stagiune a Teatrului Improbabil, pe textul lui Alexandru Ivănoiu și sound designul lui Alexandru Milieș, cu muzica originală făcută de Paulina. Ascult și sunt ascultat. Închid ochii, patru prieteni mă primesc la masa lor. Nu sunt prietenii mei, dar știu ce am pățit. E o după amiază de aia târzie cu rememorări. Cei patru prieteni nu sunt doar prieteni, sunt foști iubiți, în perechi, desigur.

Intro-ul mă ascultă pe mine, de fapt, într-un dozaj temporal mișto. Eu spectator sunt întrebat de ce sunt acolo, în legătură cu spectacolul (care nu e spectacol per se, asta trebuie eu să mă opresc să cred, așa e convenția). E simpatică inserția de tehnicalități peste tema disfuncționalităților în relații, cu atât mai bine cu cât nu dă nici în 13 reasons, cum nici în ședință de terapie nu dă (cu toate că sunt pe canapea, cu ochii închiși, gândindu-mă la mine). Uit numele personajelor, la un moment dat nici măcar nu mai sunt două cupluri, ci unul singur, dublat diferit. Pe urmă nici asta nu mai are coerența convențională (fapt care e un lucru super bun aici) și din două cupluri devenite un singur cuplu, acest ultim un cuplu devin doar eu. Așa e cu rememoratul, vivid ești tu, constant ești tu, vivide și ele, dar interschimbabile. N-a durat mult să-mi găsesc propriile nume și m-am trezit într-un fel de transă în care textul era al meu, în care suprascriam disociat alte situații (similare), sau în care îmi chiar imaginam că am trăit eu, de exemplu, o împiedicare de pseudo-aruncare în Dâmbovița.

Partea minunată e că am ascultat totul de la cap la coadă, fără niciun fel de prejudecată. Și dacă se ițeau începuturi de așa ceva, prejudecăți adică, nu puteau să fie decât despre mine. Din punctul ăsta de vedere, Vlad Ionuț Popescu, Ecaterina Lupu, Alex Mirea și Teo Dincă (pe numele lor reale, cu vocile lor reale) au făcut o treabă bună, fiind totodată personali și transparenți, făcând paradoxal să conteze și să nu conteze numele alese, în același timp. Eu nu am rămas cu ele din simplul motiv că am fost mult prea prins în conținutul livrat. Mint. Țin minte numele Maria. Cel al unei iubite pe care nu am avut-o niciodată. Țin minte câteva glume despre prăjeală. Câteva inflexiuni poetice în a compara situații cu o zi ratată în vamă, un tufiș de urzici sau a face dragoste cu o găină. Și asta în sens pur plastic. A rămas cu mine o dualitate dulce-amară, cu accente mai mult pe zona de "Care e cel mai frumos lucru pe care ți l-a spus? Că am o stea în frunte." Lucruri pe care, din inconștient înspre conștient acum, simt nevoia să le aud cel mai tare. A, și mai sunt și lucrurile din gama celor pe care regreți că le spui, monoloage interioare, sau discuții cu prietenii / prietenele (alt detaliu care mi-a plăcut încă din început, apropo, incluziunea) în Control sau pe stradă, pur și simplu, momente de tensiune ludică și faux-siguranța că ai putea să fii candid cu roller-coasterul tău emoțional. Da, iubești mult. Da, câteodată e normal să-ți spui / țipi / urli / șoptești că vrei să te răzbuni. Nu vrei, e doar o refulare. Întâlnirile la doi ani distanță îți demonstrează că unele lucruri se șterg, pur și simplu. La fel cum altele nu se șterg niciodată. Și, apropo de felul candid de a exprima despre care vorbeam, dincolo de toată toxicitatea potențială, apropierea exersată și confortul rămân acolo, depănarea poveștilor lor devenite povestea lor devenită povestea ta nu are cum să nu nască nostalgie, regret, ce-ar fi fost dacă, apreciere reală și, de multe ori și mai mult, gândul că relațiile din toate timpurile definesc cine suntem astăzi ca oameni, recunoștință.

Spectacolul Bad Lovers ne pune în fața unor situații pe care doar așa putem să le privim (auzim) la rece. Ne învață că nu există ceva care să nu fie valid ca simț, doar gestionat ciudat de multe ori. Spectacolul are o abordare textuală destul de frustă, mimetică realităților de cuplu pe care le tot întâlnești, dar cărora nu le-ai putea spune clișee, ci mai degrabă tabuuri, care "nu se întâmplă nimănui", dar ni se întâmplă tuturor la un moment dat.

Iar partea de sound design aici... în spectacolul ăsta... Mamă. E ca un reel al tehnicilor regiei de sunet, univers-divers sonor de-a dreptul surprinzător, tranziții minunate, Paulina care cântă și în fundal uneori, în surdină, ca și când s-ar auzi de pe un casetofon în apartamentul studio micuț al Bucureștilor vechi și / sau noi, nici nu mai știi, iar asta e de foarte bine. M-a prins foarte mult dinamica spațiilor, dar cred că cel mai tare mi-a plăcut meciul sonor de tenis cu reproșuri, un absurd contextualizat într-o construcție de-a dreptul vizuală.

Vreau să spun, sigur, și textul per se e foarte bun, dar e scris după un tipar observațional foarte fin, adică realitatea face toată treaba de dinainte (se și simte că lucrurile au fost trăite și filtrate în sensul ăsta), dar regia de sunet rupe. Ar putea părea încărcată, sau solicitantă, dar cred că oferă - chiar și așa - o cheie foarte bună de decodificare a spectacolului. Da, e cu siguranță motivul pentru care attention spanul tău va rămâne în parametri textuali, oricât vor suprapune ochii tăi închiși alte fețe ori spații familiare.

Bad lovers e un must hear din stagiunea a doua a Teatrului Improbabil (și da, dacă o să se ivească unul despre care n-o să am părerea asta, o să fiu onest). Sunetul și muzica rup mai tare decât în însuși Sunetul Muzicii, dar ce pot să fac mai mult decât să-l pun pe repeat? A, da. Pot să vă trimit să vă uitați, mă rog, să-l ascultați. Pot să vă trimit să vă ascultați, că e (și) cu voi, (și) despre voi, cu siguranță pentru voi. Cu mult mai experimental tehnic (aparent) decât orice de până acum (ceea ce nu e mereu un lucru bun), aici funcționează. E unul dintre motivele pentru care îl poți audia și a doua oară, a treia... Un alt motiv ar fi textul, care parcă n-ar fi text, dar are totuși ritmul și delicatețea specifice unei piese de teatru în toată puterea cuvântului. Un al treilea motiv? Grupul ăsta de patru-minunați-oameni-actori-lovers, Vlad, Alex, Teo și Ecaterina, care pentru mine se dispersează (foarte potrivit și chiar recomandat) în doi de mine însumi și alte două iubiri cu alte două nume. Iar "iluzia" acestei ascultări date către spectatorul însuși se topește în înțelegerea pe care textul o împachetează frumos. Se lasă cu trips down memory lane, dar în dragoste și în război nu sunt... convenții. Sau nu țin prea mult. Și asta funcționează în Bad Lovers.