Studii: Universitatea Hyperion București, Facultatea de Arte "Geo Saizescu", Artele Spectacolului de Teatru (Actorie), clasa prof. Adriana Titieni și Liliana Pană - Licență - Maia Morgenstern și Constantin Florescu - Master, promoția 2019.
Participă la Gala HOP 2022, la secțiunea Individual cu momentul Bad Luck.
Alberto Păduraru: Cine ești ca om / artist?
Gabriela Porumbacu: Probabil, una dintre cele mai complicate ființe care au călcat pe acest pământ, atât ca om, cât și ca artist. Sunt omul contradicțiilor, al paradoxului. Rațională, analitică și cât ai clipi mă găsesc dominată de impuls. Am o intuiție care rareori dă greș, dar mi-e mai comod să n-o ascult. Sunt un om al oamenilor, dar mă găsesc deseori singură în mintea mea. Mă fascinează oamenii, îmi petrec mult timp analizându-i, dar îi las să mă dezamăgească. Naivă și precaută în același timp. Investesc emoții, îmi pun sufletul pe tavă, dar mă detașez irevocabil. Râd cu gura până la urechi, apoi pic în hăul autocriticii și perfecționismului. Pe scenă, spontană și calculată. Dau tot ce-i mai bun, apoi îmi caut cusur.
A.P.: Ce înseamnă pentru tine experiența HOP?
G.P.: Ocazia ideală, momentul oportun, tratatul de pace dintre visurile mele și supragândire. Predispoziția de a-mi pune piedici provine din lipsa de încredere cu care m-au investit cei care nu mi-au acordat nicio șansă. Cu timpul, am reușit să las în urmă gurile rele, viața demonstrându-mi că nu știau ce vorbeau. Astăzi, sunt pe punctul de a privi în ochi unul dintre cele statornice visuri. Actoria, muzica și dansul pe aceeași scenă. Actoria a ocupat întotdeauna un loc prioritar în viața mea, iar dansul și muzica au rămas mult timp sub lacăt. Odată cu Gala HOP pot să arunc lacătul fără ezitare și să mă bucur de tot ceea ce mă face fericită.
A.P.: Dacă viața ta ar fi un musical s-ar numi...
G.P.: "Esse quam videri" A fi, mai degrabă decât a părea. Dintotdeauna am fost nevoită să merg contra vântului. Asta pentru că ceva din mine îmi spunea că ar trebui să fiu exact așa cum sunt. "Uită-te la alte actrițe!", "Fii altfel!", "Schimbă-ți stilul!", "Nu așa!" "Vorbește altfel, mergi altfel, stai altfel!", "Nu te potrivești!", "Nu ai ce să joci!". M-a durut, m-am întrebat, am cedat, am continuat și am ales să fiu eu. "Suntem unici", auzim în stânga și-n dreapta, până la proba contrarie, când, unicitatea ta nu intră în cutia unicităților comode.
A.P.: Iar rolul tău ar fi jucat de...? (nu ai voie să fii chiar tu.)
G.P.: Orice actriță care poate pătrunde straturile unui astfel de tumult. O actriță care poate surprinde toate ipostazele omului de la agonie la extaz. Ca să vă pot da un nume, ar trebui să organizez un casting. Să descopăr și omul din umbra posibilităților actoricești.
A.P.: Dacă ar fi să-mi faci un playlist pentru cum te simți în momentul ăsta, primele trei piese ar fi...
G.P.: You Haven't Seen the Last of Me - Cher, It's My Life - Bon Jovi, True Colors- Cyndi Lauper. Pentru că toate vin în sprijinul a ceea ce am argumentat anterior și a tuturor impedimentelor.
A.P.: Ce îți comanzi cel mai des în pauzele de la repetiții?
G.P.: Alimentația este un subiect despre care aș putea să vă povestesc cu orele. Pe scurt, din cauza siluetei care nu-mi permitea (citez) "să mă potrivesc" acestei profesii, am ales în urmă cu șapte ani să fac o schimbare. Prin urmare, și-n ziua de astăzi, mănânc doar alimentele care favorizează stilul de viață sănătos. Dacă ar fi să comand, aș opta pentru: salate, fructe, carne slabă și lista (scurtă) poate continua.
A.P.: Există pauze de la repetiții? Dar de la teatru per se?
G.P.: N-am să vorbesc în general, inspirat din poveștile altora sau "cum se zice". Fiecare își construiește relația cu teatrul așa cum simte. În ceea ce mă privește, teatrul este jumătatea mea. A pus stăpânire pe sufletul meu și m-a îndatorat cu atenția, cu timpul meu. Nu m-ar putea preocupa doar într-un interval orar sau doar într-un context propice. Totul mă trimite cu gândul la teatru: preocupările, momentele de singurătate, cărțile citite, filmele văzute, oamenii de pe stradă, situațiile de viață. Viața înseamnă teatru, de unde rezultă că tot ceea ce respiră viață, contribuie la munca permanentă a actorului.
A.P.: Când ai zis ultima oară HOP (interjecție), în afară de contextul galei / premiilor? Poate fi și interjecția compusă HOP și-așa...
G.P.: Sper să nu mă înșele memoria, dar cred că ultima oară a fost într-un context tragicomic. Șoseaua Viilor, orele amiezii. Eu și o doamnă (cochetă, la a doua tinerețe, urcată elegant pe tocuri) traversam pe la trecerea de pietoni. Doamna se împiedică și aterizează în genunchi. Vă întrebați dacă m-a auzit când am exclamat "Hop!"? Da, m-a auzit. Cum a reacționat? Mi-a aruncat o privire cum rar mi-a fost dat să văd. Ce am făcut? Am încercat să o ajut. Mi-a refuzat gestul, bombănind ceva ce n-aș vrea să deslușesc. Apoi și-a continuat drumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. The End!
A.P.: HOP și (cum) așa?
G.P.: Sunt fascinată de artiștii care dau totul pe scenă. Îi studiez și mă imaginez în locul lor. Actoria, muzica și dansul ocupă primele poziții în topul pasiunilor mele. De fapt, cred că sunt singurele pasiuni cu adevărat. Drept care, musicalul m-a fermecat iremediabil. Am citit tema galei, m-a încercat un val de emoții (a se nota că eu deja mă vedeam în gală), am citit condițiile de înscriere și iată-mă.
A.P.: Lucru individual sau lucru în echipă?
G.P.: Sunt și cred că voi fi mereu un om de echipă. Mă încarc din interacțiuni, din schimbul de idei și energii, din satisfacția reușitei colective. În același timp (trimitere la un răspuns anterior despre firea mea contradictorie) mă împlinește munca individuală. Am spațiu, am timp, mă tot descopăr și mă pot concentra pe evoluția mea. Astăzi, optez pentru individual. Mâine... s-ar putea să mă mai gândesc.
A.P.: Dacă nu ai fi actor/actriță ai fi...
G.P.: Cântăreață. Actoria și muzica sunt ramurile artei care îmi aduc cea mai mare bucurie și împlinire. Am crescut într-o casă în care filmele și muzica erau la ordinea zilei. Altfel spus, tata mi-a insuflat pasiunea pentru actorie, el fiind cel care iniția mersul la teatru și vizionatul filmelor, iar mama mi-a făcut cunoștință cu muzica. Prin urmare, dacă din cine știe ce motiv nu aș putea să fiu actriță, m-aș îndrepta spre muzică.
A.P.: Prima amintire cu teatrul?
G.P.: Sufrageria copilăriei mele. Eu, mama și tata. Gaițele la televizor. Nu-mi amintesc ce vârstă aveam... eram destul de mică, dar suficient de mare pentru a savura fiecare secundă. Nu am înțeles mare lucru despre contextul social al vremii, despre dedesubturile subiectului, despre problematica interpersonală, dar am înțeles că Olga Tudorache mi-a furat atenția și inima. "Asta vreau să fac! Așa vreau să fiu!" îmi spuneam eu-mie în acea zi, în acel moment și în ziua de astăzi.
A.P.: Un spectacol de teatru despre care poți spune că ți-a schimbat viața este...? (Și în ce fel.)
G.P.: Greu de ales unul. Pasiunea pentru teatru este o constantă, însă felul în care îl asimilez este în permanentă modificare. Ce mi-a plăcut ieri s-ar putea să nu-mi mai placă atât de tare astăzi. Totuși, am să aleg Hamlet în regia lui Victor Ioan Frunză, cu Andrei Huțuleac cap de afiș. Un spectacol crud de adevărat și un actor în plenitudinea sensului său. Hamletul lui Andrei Huțuleac m-a amețit, n-am putut ține pasul, am recuperat, m-a șocat, am dat un pas înapoi, am empatizat, m-a sfâșiat... și în puținele momente de respiro am conștientizat copleșitoarea performanță.
A.P.: Un moment în care te-ai gândit cel mai serios să renunți la teatru?
G.P.: Niciodată să renunț. Să mă dau un pas înapoi și să-mi regândesc următorii pași... s-a întâmplat. Pandemia a fost cel mai recent context care m-a obligat să-mi reconfigurez traseul. O vreme tulbure în care nu reușeam să văd vreo cale de scăpare. Târziu, am acceptat situația și m-am adaptat la cerințele ei. Atunci, mi-am mutat și canalizat pasiunea pe online.
A.P.: Dacă nu e un joc atunci e...
G.P.: Un experiment. Suntem niște cercetători care descompun, analizează și fac reconstituirea sufletului.
A.P.: Dacă nu e o competiție atunci e...
G.P.: Un stimul spre autoevaluare și autodepășire. N-ai cum să fii complet relaxat sau detașat într-un astfel de context, însă, mai bine ne canalizăm teama și emoțiile întru atingerea potențialului maxim.
A.P.: Ceva ce ți-ai spune ție de acum 5 ani?
G.P.: Ridică capul și nu te îndoi de tine! Nu contează ce spun alții despre cum ar trebui să fii! Nu te compara cu nimeni! Nu căuta să te schimbi pentru nimeni! Folosește și dezvoltă ceea ce ai tu! Fii tu!
A.P.: Ceva ce ți-ai spune ție de peste 5 ani?
G.P.: Arată-i Gabrielei că a reușit! Că nimeni nu o cunoaște așa cum se cunoaște ea și că totul este posibil atunci când ai încredere în tine și în intuiția ta.
A.P.: Actor total sau show total? Ce înseamnă show pentru tine? Ce înseamnă actor pentru tine?
G.P.: Fără actor total nu poate exista show total. Sau poate exista într-un context artistic care permite aportul mai multor artiști, specializați în direcții diferite. Show-ul este acel ceva magic care, pe tine ca artist, te separă de viața ta și îți oferă șansa unui vis trăit în realitate, un vis cu posibilități infinite. Iar actorul este posesorul cheii universale care poate deschide ușa oricărui suflet în căutare de mesager.
A.P.: Ceva ce crezi / simți că ai inventat chiar tu este...
G.P.: Atunci când crezi că ai inventat ceva, de fapt, acel ceva deja există. Așa și în cazul meu. Eu vreau să cred că am "inventat" jocul spontan (aici și acum) jucat cu acuratețe. Dezvoltat, ar fi cam așa: tot parcursul este știut și repetat la virgulă, îl respect ca pe o literă de lege, iar pe scenă, îi las loc firescului momentului să dicteze termenii în care se va desfășura schema preexistentă.
P.S. Nu-mi răpiți iluzia ingeniozității!