M-am lăsat purtată, iar și iar, de povești cântate. Dintr-o zonă underground am ajuns la apartamentul 14G, la o zuză, care ne-a îndulcit și la propriu și la figurat, am băut cafele peste cafele, am asistat la o luptă interioară între iubirea și ura față de Shakespeare; să vă mai spun? am văzut o adevărată luptă cu device-uri care ne fac viața mai ușoară... sau nu..., am aflat cum musicalul farmecă pe oricine, oricât de neînsemnat ar fi, că iubirea doare uneori sau, poate, de cele mai multe ori, am aflat că râsul are multe fațete, iscându-se de multe ori din situații deloc amuzante, apoi ni s-a povestit ce înseamnă să ai un "îngeraș păzitor foarte ciufulit", care, dacă își ia liber într-o zi, s-ar putea să fii pus la grea încercare, am mai aflat cum este să fii student la actorie, nevoit să lucrezi într-un loc care, evident nu îți face plăcere, ca în final să ne amuzăm de gândurile unor creaturi atât de diverse, evident țintind la diversitatea din lumea noastră, a oamenilor, care ne uităm urât unii la alții când e vorba de normalitate și de cum definim această normalitate. Da, știu, că e lungă fraza mea, dar cum aș putea cuprinde altfel poveștile pe care le-am ascultat.
A fost funny, după cum am spus, dar a fost și emoționant. Voci puternice, languroase, temperate... au răsunat, din nou, pe scena Galei HOP.
Toate aceste povești, aceste fragmente de musical m-au purtat în copilărie. Da, au reușit și asta. Am crescut cu filmul musical. În puținele ore de transmisie TV din perioada comunistă, am dansat cu Fred Astaire și Ginger Rogers, cu Gene Kelly, cu Julie Andrews, cu Shirley Temple, A Star Is Born, toate cele trei ecranizări, filmele cu Gianni Morandi, Domenico Modugno, mai apoi, așa treptat, Jesus Christ Superstar, Hair, Mamma Mia... și lista poate continua. Da, acest SHOW TOTAL, propus de Răzvan Mazilu și de ucenicii lui pentru câteva zile, m-a purtat înapoi în timp și a fost frumos.
Pentru mine, repet, nu a fost o competiție, a fost poveste, a fost show. De aceea, tot pentru mine, toți cei 21 de tineri actori sunt câștigători. O dată pentru întâlnirea cu Răzvan Mazilu și cu Maria Alexievici, apoi pentru că, având curajul și dorința de a fi parte din gala dedicată lor, au devenit mai vizibili în fața regizorilor și directorilor de teatru invitați, în fața publicului de pretutindeni.
Proba impusă a adus diversitatea în interpretarea muzicală, dincolo de povestea din spate. Același fragment muzical, a beneficiat astfel de mai multe interpretări, registre..., care nu m-au dus la comparație, ci la apreciere. Și i-am aplaudat pe toți, deopotrivă, cu bucurie și încântare.
În curând vom afla cine se va obține un premiu, cu siguranță mult dorit, subliniind, încă o dată, că toți sunt din start câștigători. Dar despre asta în cronica următoare.
Pe curând!
