De la orele 18, ca de obicei, avem show total. Momente și momente, grup și individual. Ziua doi are cumva un boost pentru mine ca spectator. E adevărat, mă așteptam ca prima zi, primul contact cu momentele, cu tema, să fie definitorii pentru experiența HOP. Cu toate astea, am impresia că musicalul mi-a intrat în sânge cu nițel delay, parcă altfel mă uitam la ziua a doua, mai puțin crispat, mai puțin încordat, de parcă aș fi înțeles că zilele astea e pur și simplu de trăit în musical. Eu însumi m-am trezit cu sentimentul că sunt filmat de cineva, cântam, săream de după pereți prin camera de hotel, n-aș fi crezut vreodată că o să mă prindă atât. Iată, deci, ce au făcut veteranii primei zile. Mă gândesc serios să-mi gândesc mult mai muzical viitoarele poezii, după așa o gală, cât o HOPoezie per se. Aș vrea să mă apuc de canto, de dans, inspirat de ceea ce am văzut, dar știu pe de altă parte că pot să mă măscăresc (așa cred eu) purtat de vraja galei și să nu existe un filtru al penibilului care să mă constrângă. E Miuzicăl, tati! Viața e un cabaret. Dar hai cu individualele meanwhile. Vă rog insistent și alegoric să cântați (pe chiar două voci) ceea ce o să citiți mai departe. Eu mai folosesc și comanda vocală uneori ca scurtătură în cronici, promit că și eu o să îi cânt telefonului ceea ce urmează să citiți de aici în jos.
Si bemol.
Primul moment de la individual e al Larisei Belcea, Lady of the Underground. O bucată despre cum e să fii soția stăpânului lumii de jos, Hades. Despre cum e să fii măritată cu răul absolut, cu întunericul. Despre libertate impusă. Despre showul total al ieșirii la lumină după înțelegerea făcută pe anotimpuri. Persefona contorsionată. Își pregătește momentul în timpul momentului pregătit. Un fel de show total în show total, matrioșcă-dedublare, cascadă-nehotărâre. O perucă de Einstein face totul mai frumos. Dansul dans, cinstit, flexibil peste cât aș putea eu a mă întinde să scriu, fără risc de întinderi. Bine dozat, simetric, frumos construit. Sunt în genere un fan al ramei, deci ador simetria, dar nu pot să nu mă gândesc aici... De ce să nu începi direct cu peruca de Einstein? De ce schimbarea? De ce intrarea, așa cum e intrarea... E drăguță și funcționează pătrunderea în spațiul scenic ca și când ai ieși, te-ai târî de sub pământ. Unul dintre lucrurile care deosebește momentul, previzibil, dar paradoxal surprinzător. Și momentul n-a fost sub pământ absolut deloc.
Dată fiind ciudata curatoriere a pozelor Galei Hop, fiind zilnic blocuri de câte 300 de fotografii, nu se prea înțelege care sunt din repetiții, care sunt din momente, sau pur și simplu care de unde sunt. Văzusem poza asta de la o repetiție, frumoasă de altfel, cu Larisa contorsionată pe un scaun. Nu știam că e de la o repetiție, toată seara m-am gândit ce Dumnezeu oi fi văzut, ce Dumnezeu oi fi pierdut? Pe urmă, am recunoscut momentul, mi-am dat seama că a fost pozată o repetiție. Am răsuflat ușurat. Mă cam luaseră transpirațiile. Persefona, dă-mi batista... sau Desdemona să fi fost? Nici nu mai știu...
După așa un șpagat de moment individual de început, nu poate decât să urmeze ceva sexy. Cristina Danu aduce în scenă Sexy, tautologic, am fi tentați să spunem. Sau am fi tentați punct. Preambulul momentului muzical e construit with a little help from Alex Ștefănescu, la fel de tautologic, prezentând și în momentul prezentat, prezentându-și prezentarea prezentării, practic. El pune întrebările unui concurs de miss. Cristina o joacă prostuță, dar nu o joacă deloc prostuț, cu toții ajungem să credem că în viață trebuie să fii Sexy, iar pentru a evita încălzirea globală, toată lumea trebuie să-și deschidă frigiderele. Se (în)cântă în aceeași notă naivuță jucată, mișcarea e mișcare, dar e mai mult decât un moment corect, place.
Urmează Alex Macavei, cu un moment personal, de la text la mișcare, de la cap la coadă, de la pântec la cântec, Paradisul cu un aparat de cafea. Cuprinzător, Edenic, fabula espressoului cu morala păcatului originar transfigurat în concediere. Un moment pe cinste despre necinste, trebuie să recunosc că - scriind la rându-mi - am fost fascinat și purtat prin alegoria paralelismului textual de tip modern bible, interpretată în cheia profetică depeche mode-iană, de your own personal Jesus. Nici nu vreau să mă gândesc la procesul amplu prin care Alex a ajuns să își scrie și versurile cântecului... Totuși, pe partea de delivery parcă am simțit un grad mai jos de autenticitate față de forța textului. Probabil asta se întâmplă când produsul e de-a fir a păr (nu de-a fi rapper) al tău. Atenția distributivă la elemente trebuie luată ca pianul pe scări. Dar e just, la momentele create de la sub 0 (cu tot cu text, deci) ciulesc urechile tare la partea asta din proces, să văd minunea textuală. Categoric e o treabă incredibilă, deci kudos, Alex!
Maria Grosu vine cu prăjiturici în public. Ea e motivul pentru care m-am mutat de sus în sală, momentul Zuza din 14G are și bufet. Sunt privilegiații dulciurilor puține cei care se așază pe margine, eu nu am mai prins. Nu m-am întristat, aveam suc, ha! Dar publicul nu cu prăjituri se cumpără, nu. Textul Zuzei din 14G e un remix de stări pentru care ai nevoie de multă resursă interioară și de un ambitus incredibil. Maria, sincer bravo, le ai pe amândouă, din plin. Nici nu mai ai nevoie de dulce, deși e amuzant cât de timorați erau oamenii în a lua prăjiturică inițial & cum toată timorarea a căzut într-un val domino odată cu primul posesor de prăjiturică. Nici măcar nu îmi era poftă sau ceva, pf, sincer m-am săturat doar cu momentul ei super mișto executat și, din nou, nu doar corect, ci plăcut.
Robert Agape devine Nick Fundulea, inventatorul alegoric al musicalului, contemporan cu Shakespeare, în momentul God, I hate Shakespeare! Făcut într-o cheie foarte internațională așa, suprateatrală, cântată și pe părțile de Șinspir dar și pe cele de Șiexpir, un blend interesant între cântec și prelungirea lui, un stil asumat și personalizat, într-o cheie depersonalizată, mimesis de secol-parodic XVI, clasic. Robert aka Nick Fundulea inventează Musicalul în Musical, cumva știind în neștiință, anticipând în neanticipare, iluminat fiind în propria beznă, aceeași tautologie funcțională despre care vă tot zic în MMMMIIIUUUUZIIICĂĂL!
La secțiunea Grup, momentele zilei au fost Tango Maureen, cu Sidonia Doica și Mara Țibuleac și (încă un) Musical!, cu Andrei Duțu, Dragoș Ioniță și Laura Gabriela Oana.
Primul moment vine într-un setup tip studio, camuflat într-o repetiție tehnică de la care cineva lipsește și declanșează tot momentul. Vocile sunt minunate categoric, dar personal nu am simțit apropierea pe care o așteptam de momentul de mișcare, sau de mișcare în sine, sau, în fine, de mișcare în mișcare. Nu mă apropie scindarea, separarea dansului de restul momentului, dar poate e doar filtrul personal care-mi dictează asta. Sau flashbackurile mele de pe vremea când făceam dansuri de societate prin școala primară, plâns și cu două picioare stângi, cu care îmi călcam partenera cu nonșalanță. Cred că e strict o sincopă în felul în care văd eu coerența în genere, dar aș a simt, pur și simplu, inexplicabil. Tango Maureen e tare din construcție per se, întotdeauna una dintre fete va conduce dansul, întotdeauna se vor surprinde una pe alta dansând, dar poate e și chestia asta... cum să-i zic... atunci când îți supui libertatea mișcărilor unui anumit stil de dans, trebuie să încarci dansul respectiv cu mai mult, să îți rupi limitele mișcării coordonate din emoție. Poate nu am receptat eu emoția foarte bine, nu a ajuns la mine cât să pot spune că dansul a avut o coerență integrată în moment.
(încă un) Musical! cu Andrei Duțu, Dragoș Ioniță și Laura Gabriela Oana e un moment de naștere și moșire a genului ales. Există îndoieli, o cheie dubitativă, ce e aia musical? De ce e nevoie de el? Răspunsurile nu vin ad litteram, ci muzica acaparează totul, mișcarea acaparează totul până la urmă. Surpriza de a fi prins într-un musical. Surpriza de a fi prins într-un flashmob. Jucată constant. Minunat. Mi-am imaginat uitându-mă la moment cum ar fi să mă trezesc într-o zi blocat într-un musical, cărând după mine ceva ce poate fi numit mai degrabă blestem decât binecuvântare. Să trebuiască să îmi cânt zilele random, până la ultima. Probabil că aș vrea să fiu prins cu Andre3000 în Class of 3000, dar aș vrea să cresc într-o tranziție naturală către Don Juan. Au creat bine momentul, iluzia, s-au dus bine cu iluzia după ei, m-au luat și pe mine. O mirare constantă e obositoare pentru actor, sunt sigur, iar Laura Gabriela Oana a rezistat foarte bine, a ținut foarte bine de stare, dar pe cât e de greu de ținut cheia asta, pe atât de tare atrage spectatorul. E o alegere inspirată de moment și nu doar o alegere de moment, topica mă omoară, așadar: e o alegere de moment inspirată. Inspirată și de momentul în care ne aflăm, de desfășurare a Galei Totale HOP Total sub semnul musical total cu actori totali în show total. A fost, chiar a fost.
Ne auzim mâine cu impresii de la decernare, cu predicții răsturnate sau împlinite, cu emoția galei de final, cu momente noi la care nu mă aștept, deși le aștept, cu HOPtuziasm cronic de cronică de gală. Promit să vorbesc și despre secțiunea impusă atunci, laolaltă cu predicțiile răsturnate (sau nu). Rog a se citi cronica dată într-o cheie neinfluențabilă și neinfluențată, mai avem un HOP și vom putea răsufla ușurați, ofuri sau urale, în cea de mâine, despre azi.
Așa sunt eu, delayul e de la procesat, banda merge mai departe tot pe MMMMIIIIUUUZIIICĂĂL!, dar trebuie timp să-mi compartimentez momentele, cât să nu fie, totuși, nicio problemă cu banda. A, un lucru mărunt (dar poate util, pe viitor) despre sonorizare. Lavalierele au fost bine, s-a trecut cu bine și peste accidente, simpatice de altfel, privite fiind ca parte funcțională a momentelor și nicidecum ca piedică. Dar nu știu, zău, de ce a fost calibrat sunetul așa. Instrumentalul era în genere mult prea tare, mult prea pronunțat, se simțea o presiune constantă să ridici vocea, să te auzi, să știi că și sensul textului de musical răzbate. Sau cel puțin pentru mine așa s-a simțit, am o relație controversată cu sonorizarea.
Mă pregătesc de decernarea premiilor. Sper că ați cântat ce ați citit până aici, așa cum am sugerat.