Supraviețuitorii - Mariupolis 2 la Anonimul, 2022

E marți dimineață (9 august 2022), soare și încă nu sufocant de cald. Am să scriu textul și am să plec la plajă. HotNews prezintă vești din a 167-a zi de război. Aseară, în camping-ul din sat, a 19-a ediție de Anonimul a început cu prima proiecție românească a Mariupolis 2. Documentar prezentat în premieră mondială în mai 2022, la Cannes. În montajul Hannei Bilobrova, partenera de viață a lituanianului Mantas Kvedaravicius, cel care a filmat în orașul din sud-estul Ucrainei în martie, apoi a încercat să plece, dar a fost capturat de armata rusă și ucis. Hanna a reușit să salveze imaginile filmate și să asambleze filmul.




***
 
Kvedaravicius și camera sa urmăresc câteva zile și nopți din viața la limita supraviețuirii a unei mici comunități create ad-hoc în jurul unei clădiri frumoase din cărămidă, rămase în chip miraculos în picioare în mijlocul a zeci, sute, mii de ruine. La răstimpuri, camera privește în zare, spre combinatul siderurgic fumegând. Între noi și orizont, resturile unui oraș care a fost. Statisticile, cu doza lor inerentă de imprecizie, spun că Mariupol avea peste 400.000 de locuitori în februarie și sub 100.000 acum. Câți uciși, câți fugiți poate că se va afla cândva.

Mariupolis 2 refuză imaginile terifiante. Un mormânt acoperit de flori lângă un spațiu de depozitare a gunoaielor (formula pretențioasă, în fapt, un loc unde gunoaiele, prezente peste tot, sunt ceva mai organizat așezate) și două cadavre acoperite la intrarea într-o casă din care doi dintre protagoniștii filmului extrag un generator de electricitate nefuncțional sunt singurele momente când moartea prinde prim-plan-ul.

Nici evocările celor care vorbesc în biserică sau în jurul ceaunului în care se face o ciorbă nu cuprind cuvinte din vocabularul pe care l-ați aștepta de la niște oameni care aud non-stop bombardamentul (coloana sonoră e probabil martorul cel mai pregnant al ororii în care trăiesc cei de dincolo de cameră). Vorbe gen război, politicieni, invazie, ucrainean ori rus aproape că nu sunt de auzit. O singură dată, un bărbat trece în revistă, amar, președinții ucraineni ai ultimilor decenii și nerealizările lor. În alt moment, un personaj spune ceva în legătură cu limba rusă, semn că e posibil ca protagoniștii să fie etnici ruși. Contează?

Spre final, unul dintre localnici se plimbă prin ruinele fostei sale gospodării. Altă dată, în prima parte, o voce de bărbat evocă pierderea soției și dificultatea de a crește de unul singur copilul rămas orfan de mamă. În rest, vorbele se concentrează pe micile acțiuni cotidiene și pe invocarea unui Dumnezeu a cărui protecție e prezentată ca argument pentru supraviețuirea clădirii bisericii. Dar și partea cu divinitatea pare mai degrabă o paranteză.

Oricât de acaparator ar fi universul sonor și vizual al filmului, e imposibil de ignorat contextul: privim viețile trăite de pe o zi pe alta ale unor oameni care, cu o lună în urmă, aveau vieți teribil de asemănătoare cu ale noastre. E drept, conflictul din estul Ucrainei datează din 2014, atunci când Kvedaravicius a documentat și realizat primul Mariupol, dar chiar și așa, în februarie 2022, orașul era departe de a fi scena unui război devastator. O lună mai târziu, cvasi-totul era distrus.

Prinși între dărâmături și vremuri, pierzând aproape totul și neavând pe ce se așeze măcar o brumă de speranță, supraviețuitorii din Mariupol, oameni, câini, porumbei și alte ființe ale văzduhului și pământului, sunt martorii acuzării într-un proces pe care nimeni nu-l va judeca niciodată.