Încă de la început se dă tonul care va fi recurent și în restul filmului - se pune accentul pe corporalitate, mișcare și ritm, dar și pe o secvență de o deosebită muzicalitate vizuală și auditivă (piscina și reflecțiile razelor de lumină). După sincronizarea poetică a corpurilor femeilor într-un fel de dans simplu, acestea se prezintă pe rând și încetul cu încetul devoalează atât poveștile lor de viață și evoluția spre acceptarea sinelui, cât și suferințele care le-au încetinit devenirea.
După momentul din exteriorul casei, partea mediană a filmului este închisă între pereții vilei - interior cu un aer diferit de cel al vestimentației femeilor. Este un amănunt interesant, mai ales pentru că acestea se comportă și arată extrem de vibrant și colorat, dar totuși spațiul în care stau este unul întunecat și lipsit de viață. M-a făcut să cred că e un fel de simbol al morții. Tot din acest cadru serios și impozant izvorăsc și discuțiile serioase dintre ele, legate de moartea și înmormântarea prietenei lor și la nivel profund, de aici începe și problematica pusă în discuție de către film: relația dintre interioritate și aspect exterior în raport cu normele și percepțiile societății. Acesta este doar una dintre zonele asupra căreia se răsfrânge umbra prejudecății și a lipsei compasiunii, iar acest film trage, încă o dată, un semnal de alarmă asupra faptului că există vieți strivite sub papucul tăios al aparenței, al formei fără fond.
Ceva s-a întâmplat în ultima jumătate a filmului, o alegere regizorală care mi-a atras atenția și a dat o notă complet diferită și neașteptată filmului - se întâmplă ceva aproape suprarealist, și după cum scriu aproape în fiecare text, aceasta e o zonă pe care o apreciez enorm. Prietena decedată reapare în fața lor în urma unei ședințe de spiritism și îi este acordată șansa de a fi ea însăși, în această realitate simulată. Este definitorie secvența în care aceasta este dezbrăcată de hainele masculine, iar apoi îmbrăcată ritualic cu cele feminine - o secvență fără pic de dialog, doar cu muzică, de o fluiditate și impact incredibile. Este un artificiu regizoral foarte bine ales și atipic documentarelor, însă perfect funcțional. Sunt destul de sigură că, deși nu contest importanța tematicii, fără această parte onirică, filmul mi s-ar fi părut destul de linear.
Ce am apreciat la construcția filmică este coerența emoțiilor explorate în fiecare dintre părți și dispersarea acestora de-a lungul documentarului într-un mod aerisit. De regulă, subiectele, să le numesc, grele, pot fi greu de digerat sau dificil de urmărit, și un factor al acestui fapt poate fi modul în care ne raportăm la cinema în general, factori ce țin de stări, emoții, momentul vizionării sau capacitatea de a primi și prelucra informații. Totodată, încărcătura emoțională abundentă, fie că este vorba de emoții negative, fie pozitive, ușurează munca spectatorului atât de mult încât devine la îndemână să încadreze un personaj sau o acțiune sub cupola bine definită a unui tipar sau a previzibilului. Or, asta nu face decât să scadă puterea filmului și să îl depărteze de capacitatea sa de rezonanță (nu spun că e un adevăr general valabil, pentru că în toate există excepții - ține mai mult de așteptările mele vis-à-vis de tematică și film ca gen de non-ficțiune). Mă bucur însă că aici nu a fost cazul și mă bucur că am fost surprinsă. Momentele de vulnerabilitate s-au împletit armonios cu cele de amuzament, speranță, contradicție și împăcare, iar acest lucru a contribuit pozitiv atât la construcția întregului documentar, cât și la conturarea unor personaje complexe.
Le favolose / The Fabulous Ones / Fabuloasele surprinde o discuție reală despre probleme cu care se confruntă oameni din întreaga lume, despre subiecte care adesea sunt tratate cu indiferență (dacă nu ne afectează personal), cruzime (din cauza absența educației și a empatiei) și discriminare (din neînțelegere și intoleranță). Cu toate acestea, documentarul se distanțează de orice fel de ton pesimist și contrabalansează tema gravă cu o viziune jovială și plină de înțelegere și iertare, fără să nege importanța schimbării de perspectivă.