Masa de biliard - Marocco la Anonimul, 2022

Notă: textul care urmează conține dezvăluiri de scenariu, nerecomandate celor care încă nu au văzut al doilea lungmetraj din cariera lui Pârvu (lansarea în cinematografe: 7 octombrie 2022).

Regizorul Emanuel Pârvu și directorul de imagine Silviu Stavilă povestesc de câte ori au ocazia că Marocco e narat / filmat din perspectiva mamei (Tania Filip). Din perspectiva mamei sau, în sens mai larg, din perspectiva unei divinități care, în ciuda tragediilor pe care nu le împiedică (ba chiar, privind șirul de evenimente din minutele de roadmovie care conduc la deznodământ, s-ar putea spune că le provoacă), ne oferă o veste cum nu se poate mai liniștitoare: Cineva, Acolo, privește, așază, asamblează, dez-asamblează și asamblează la loc destinele noastre.


Nu suntem singuri. Nici în raport cu un Dincolo, nici în raport cu ceilalți. Fiecare gest al meu te influențează pe tine, fiecare gest al tău mă influențează pe mine și fiecare gest al muritorilor e așezat în arhiva audio-video a divinului. Sau?

Scenariul lui Pârvu și Alexandru Popa e o replică literar-cinematografică a jocului marocco (mikado, în versiune internațională) - orice mișcare a unui element le influențează pe toate celelalte - mixată cu una dintre poruncile nenumite ca atare, dar mereu respectate ale Noului Val din cinema-ul românesc - nici un personaj nu e integral pozitiv sau negativ, alb imaculat sau all black. Construite pe aceste două premise, personajele sale sunt deopotrivă captive și protejate. Nu pot evada, nici în sus, nici în hăuri, nu pot fi lăsate deoparte, abandonate, uitate. Exclus singurătate, adio, rai, goodbye hell.

La prima vizionare (cronică aici), de la TIFF 2022, mi-au luat ochii personajele masculine. În seara a doua a Anonimului (9 august 2022) a venit rândul celor feminine. Iat-o, de pildă, pe Magda (Ana Indricău), posesoarea lănțișorului care declanșează acțiunea, fiica lui Cristi (Șerban Pavlu), prietena lui Iulian (Tudor Cucu-Dumitrescu), fiica vitregă a Mariei (Crina Semciuc). Mașina în care se află ea în partea finală, a treia din acea desfășurare complexă de evenimente, e cea din care pleacă mesajul ce îl determină pe Iulian, mașina 1, să își mute privirea de pe parbriz în dreapta. Sau pe Maria. Rondul ei de seară pe Instagram îi permite lui Cristi să sesizeze absența lănțișorului, amorsând ancheta pe repede înainte din dimineața următoare. Fără această grabă, pesemne că mama, asistentă medicală, ar fi avut vreme, la intrarea în tura de după-amiază, să informeze în legătură cu găsirea bijuteriei. Sau asistenta medicală interpretată de Bianca Anastasiu, cea care îi șoptește lui Iulian, la căpătâiul mamei sale, despre criza și amenințările lui Cristi și care astfel pornește al doilea val al crizei (cum se întâmplă, de obicei, când adevăruri dure ies la iveală). Chiar ne veghează Cineva?

Dr. Emilia Avram (Emilia Popescu) e singura care pare că stăpânește știința de a trăi în această lume de nisipuri mișcătoare, pe această pânză de postav verde, perfect întinsă. Ea a sesizat rolul bilelor și a învățat să se adapteze. Manevrează din umbră, discret, privilegiază binele, dacă asta nu o costă nimic, îl sugrumă fără umbră de regret, dacă a nu face asta o costă oricât. Culmea e că Avraam / Abraham / Ibrahim e un personaj ultra-important oriunde întorci privirea în marile religii ale lumii.

Și ar mai fi mama. Victima fără vină. Cea despre care regizorul și directorul de imagine ne spun că vede și povestește totul. Personajul antiteză al dr. Avram? Întruparea vremelnică a unei divinități având ca unic rol developarea griului / hazardului moral în care oamenii se afundă? Celălalt chip al zeului unic Avraam?

Între atâtea necunoscute, savanți în atâtea neștiințe, putem, totuși, ajunge la o brumă de consens: cea mai dură secvență a Marocco-ului rămâne cea în care o colecție de adulți și de adolescenți aduc la bara acuzaților o fetiță de șase ani, care tocmai și-a sărbătorit ultima zi de naștere. Dacă am ajuns acolo, atunci poate e cazul să pornim o nouă tură de marocco.