Nu ştiam nimic despre Ioan Iacob, am fost avertizat de Ştefan Agopian că e vorba de un pictor român format în Germania, unde şi locuieşte, de altfel. Plecat de tînăr, a studiat artele plastice la Academia de Artă din Düsseldorf, după care s-a impus ca pictor german.
E la prima sa expoziţie în România, la Galeria Curtea Veche (deasupra acestei galerii, fostă anticariat, în cîteva cămăruţe sordide, a început aventura numită Academia Caţavencu). De la bun început trebuie spus că am avut o surpriză foarte plăcută, peste nivelul meu de aşteptare. Ioan Iacob este un pictor deplin, căutările sale nu se mai raportează la formule plastice, aici e bine aşezat, puternic, stăpîn pe toate instrumentele plastice. "Vopseşte nemţeşte" este o formulă care i se potriveşte, dacă o golim de rostul ei comercial. Toate lucrările din această expoziţie, fie că sînt de mari sau mici dimensiuni, poartă semnele valorilor aşezate. Artistul meditează asupra lumii pe care o priveşte, o descompune şi o recompune plastic, îi şterge contururile sigure şi ne lasă-n nesiguranţa marginii de culoare. Dacă ar fi să-l asemăn cu o direcţie din pictura românească, de bună seamă că el se înrudeşte cu Horia Bernea şi cu Şcoala de la Poiana Mărului, o înrudire subterană, în modul de a decupa şi a prelucra imaginea, într-un proces de meditaţie.
Mai e ceva care surprinde la Ioan Iacob, dincolo de cromatica stenică, puternică: absenţa oricărei şovăieli. Precizia (nemţească) este vizibilă chiar şi acolo unde se ascunde în aparenta imprecizie a vibraţiei de culoare. Mă bucur că, la atîţia artişti care pleacă, mai sînt unii care şi vin.
Ioan Iacob, pictură, Galeria Curtea Veche, Bucureşti