Dance me to the end of the world - Steps of Freedom: The Story of Irish Dance la FFIR, 2022

De-a lungul secolelor, totul s-a schimbat, a evoluat. De la modul oamenilor de a trăi, de a vorbi, de a simți până la însuși omul. Așadar, odată cu evoluția omului, au apărut diverse forme de manifestare artistică: teatrul, poezia, sculptura, muzica, poezia și... dansul.

Steps of Freedom: The Story of Irish Dance (r. Ruan Magan) spune povestea extraordinară a dansului irlandez, de la începuturile sale, când era încă un dans tradițional al țăranilor din Irlanda, până la ziua de astăzi, când a ajuns un fenomen global și continuă să atragă dansatori din toate colțurile lumii. În cele mai rele și cele mai bune vremuri, irlandezii au dansat. Și pe măsură ce timpul a trecut și lucrurile s-au schimbat, dansul irlandez a fost influențat de contextele politice și sociale ale vremii, precum și de interacțiunile cu diversele culturi din întreaga Europă, Africa și America. De pildă, atât politicile laissez-faire ale Imperiului Britanic, cât și neimplicarea voită a Coroanei în food market-ul irlandez au dus la Marea Foamete Irlandeză, care a constrâns o mare parte a populației să emigreze în SUA. În State, dansatorii au intrat în contact cu populația afro-americană, aceasta din urmă reușind să-și lase amprenta asupra felului în care dansau irlandezii. Așadar, n-ar fi incorect să credem că dansul irlandez poartă cu el ecouri ale multor alte culturi cu care oamenii din Irlanda au interacționat.


Pe tot parcursul filmului este subliniată tușa pregnantă americană, lucru ușor explicabil dacă ne gândim la felul în care diaspora irlandeză a modelat dansul tradițional, în special în secolul al XX-lea. Un singur exemplu în cazul ăsta este nimeni altul decât Gene Kelly care, deși a avut un stil accentuat american în faimosul Singin' in the Rain, are momente cu evidente influențe din dansul irlandez.

Pentru a reliefa acest lucru, regizorul alege să îmbine o multitudine de materiale de arhivă de tot soiul - filme, fotografii și interviuri - cu filmări ale unor impresionante spectacole ale unora dintre cei mai mari practicanți ai dansului irlandez din zilele noastre, dintre care distingem figura lui Michael Flatley cu al său celebru Riverdance.

Totuși, probabil cea mai frumoasă și interesantă paralelă din film este cea dintre dansul afro-american și cel tradițional irlandez, care par teribil de asemănătoare, fiind de fapt extrem de diferite. În timp ce dansul irlandez e considerat greșit executat dacă îți miști partea superioară a corpului, cel african e greșit dacă dansezi doar din picioare - ritmul trebuie simțit cu tot corpul, cu fiecare parte, de la cap, la mâini, la șolduri. Și totuși, frumusețea rezidă în diferențele care ne fac unici. Când un dansator irlandez se întâlnește cu unul african, amândoi încep a dansa, fiecare "pe limba lui", pe principiul tu dansezi ciudat, chiar incorect, eu n-aș dansa așa niciodată, dar îmi place cum se vede, așa că te rog să mai faci mișcările astea încă o dată. În fond, despre asta e de fapt instinctul sincretic omenesc: diferențele ne individualizează și totodată, ne aduc împreună. De ce i-ar mai fi păsat cuiva de tradiție, de regulile din cărți, când oricum toți se simțeau bine împreună, iar dansurile lor erau explozii de talent și inspirație?

Apropo de tradiție, filmul ăsta îți arată ție, spectatorul neinițiat într-ale dansului (cu precădere cel irlandez), că nu există un fenomen perfect, un lucru care să se fi păstrat constant de la începutul timpului și până acum, că tradiția nu e, de fapt, ce a intrat în accepțiunea colectivă, acea conservare sfântă a regulilor, ci, din contră, tradiția presupune păstrarea unei identități și valorificarea acesteia în contextul diferitelor influențe care, în mod invariabil, apar. Până la urmă, dansul, fie el al oricărei culturi, e asimilare. Literatura e asimilare. Muzica e asimilare. Toată arta e asimilare.

De fapt, dacă urmărim cu atenție, tradiția a fost mai mult un impediment în dezvoltarea dansului irlandez. I-a făcut mai mult rău decât bine, dacă ne gândim la Public Dance Halls Act (zis și Legea Anti Dans) din 1935, care, conform textului legii, presupunea că este o lege ce are ca scop "to make provision for the licensing, control, and supervision of places used for public dancing, and to make provision for other matters connected with the matters aforesaid". În fapt, aceasta presupunea raiduri ale preoților (șocant, nu?) asupra dansatorilor, ce constau în arderea platformelor de lemn de la răscrucile străzilor, din case și din spațiile publice pentru a-i împiedica pe tineri să mai danseze. De pildă, văzând că doi tineri dansau prea aproape unul de altul, au intrat într-un pub doar pentru a ridica acul unui gramofon, lucru care acum pare atât de straniu, însă atunci acest gest părea normal, natural pentru ei.

Practic, din cauza rigidității dogmelor religiei, dansul tradițional irlandez a avut de suferit și a stagnat pe plan internațional, forma americanizată a acestuia fiind mai popularizată, prin prisma libertății de mișcare și de exprimare pe care o oferea dansatorilor.

Un lucru e cert: Steps of Freedom: The Story of Irish Dance al lui Ruan Magan nu e doar o lecție despre dans. Sigur, e și despre dans, dar e o lecție valoroasă de istorie, de sociologie, de politică și, poate cel mai important, de umanitate și de acceptare, două lucruri esențiale și necesare în zilele noastre pe care, din nefericire, mi se pare că le văd din ce în ce mai rar în jur.