Amintirea învingătorilor versus amintirea celor învinși - Estos muros / Aceste ziduri la FFIR, 2022

Cu acest poem începe și se termină pelicula lui Alberto Pascual, Estos muros / Aceste ziduri, un poem atât de puternic și de trist, care poartă cu sine o încărcătură aparte. Cui aparține poemul? Nici eu, nici Alberto Pascual și nici cei care trec pe lângă El Puente de los once ojos nu știm.

De asta cred că orice aș încerca să scriu despre film nu va fi îndeajuns pentru că atât documentarul, cât și poezia au în ele atâta însemnătate, poartă cu ele atâta durere, încât te lasă fără cuvinte. Am să încerc totuși să scriu, pentru că a fost documentarul care m-a emoționat cel mai tare, care mi-a plăcut, care m-a învățat, care mi-a arătat o filă de istorie pe care am citit-o de prea puține ori și oarecum pe diagonală, care m-a făcut să părăsesc cinematograful cu lacrimi în ochi. De-ar fi să fiu din nou în juriul de liceeni al Festivalului de Film și Istorii Râșnov, acesta ar fi documentarul căruia i-aș da premiul fără să mă gândesc de două ori. Cred că acum am înțeles că despre ceea ce ne emoționează și ne place cu adevărat nu putem scrie prea multe. Putem doar simți enorm de mult și amestecat.


S-o luăm cu începutul. Ce e El Puente de los once ojos? Este unul dintre marile viaducte construite pentru calea ferată din Sierra de Guadarrama. Încorporat în peisaj, se află într-o zonă naturală a cărei lățime îi permite să fie observat din numeroase părți. Are unsprezece "ochi", arcade semicirculare din bolți de beton. Toate acestea au fost realizate printr-un sistem caracteristic zonei, acela al cioplirii în piatră. Și cine a stat să cioplească piatra pe un imens pod? Ei bine, aici începe cu adevărat povestea. Una dintre poveștile din cea mai întunecată perioadă din istoria Spaniei - dictatura lui Franco.

Viziunea lui Franco despre Războiul civil a fost una extrem de simplă și categorică, fiind impusă drept unică interpretare acceptată în Spania după 1939: o luptă între Patria (tabăra naționalistă) și anti-Patria (tabăra republicană), republicanii fiind descriși în termeni din sfera psiho-patologiei care justificau purificarea, adică execuțiile în masă ale acestora. De altfel, atunci când era sigur de victorie, Franco a declarat că după război "nu vor fi medieri deoarece criminalii și victimele nu pot trăi împreună". Propaganda prin teroare și intimidare practicată de regimul lui Franco împotriva oricărei forme de opoziție s-a concretizat și prin execuții, închisori, lagăre și batalioane de muncă forțată, prezentate drept rezultatul unei "justiții scrupuloase și înțelegătoare" practicate de Caudillo. Așadar, grație acestei justiții, deținuții (n-)au avut de ales între a munci pentru stat și companii private pentru a le fi iertată fapta penală (inexistentă) sau... nimic. Pentru că n-au avut de ales.

Estos muros / Aceste ziduri este o investigație despre fenomenul muncii forțate din Spania, care ia naștere în urma întâlnirii dintre regizorul peliculei și poezia Estos muros scrisă / scrijelită pe ruinele unei clădiri din apropierea unei căi ferate de lângă Puente de los once ojos, un loc în care se juca în copilărie, fără a ști însă istoria locului. Cumva, povestea din jurul filmului mi se pare asemănătoare cu cea descrisă de poezia lui Arghezi: "Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Și izbăvește-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor. / E-ndreptățirea ramurei obscure / Ieșită la lumină din pădure / Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi / Rodul durerii de vecii întregi."

Cuvintele sunt cele care dau viață pietrelor pe care sunt scrise, memoria păstrează cuvintele vii, iar uitarea nu există. Ce se întâmplă, însă, dacă istoria este scrisă exclusiv de învingători? "Frumoșii învinși" unde rămân? La coșul de gunoi al memoriei? Exact asta te face documentarul de față să înțelegi: că istoria este și a învinșilor, că trebuie să-i vezi, să-i asculți, să-i înțelegi și nicidecum să-i dai uitării. Estos muros / Aceste ziduri spune istoria regimului lui Franco din perspectiva învinșilor obligați să muncească în condiții inumane, subnutriți, neîngrijiți, maltratați și umiliți zi de zi, pornind de la poemul scrijelit în piatră și găsit întâmplător de niște copii la începutul anilor '70. Acum, acei copii, deja adulți, se reîntâlnesc pentru a-și reconstrui propria istorie, știind deja că acel loc a fost un detașament penal în care au fost închiși în primii ani ai regimului franchist peste 2.000 de prizonieri politici, condamnați pentru infracțiuni inexistente, dar având o misiune obligatorie: construirea liniei de cale ferată Madrid-Burgos, proiect inițiat de Miguel Primo de Rivera și reluat de Franco.

Pentru realizarea documentarului, cineastul investighează arhive și biblioteci, ascultă copiii victimelor, intervievează experți, iar mai apoi îți explică ție, spectatorului, cu multă răbdare și atenție la detalii, felul în care a fost folosit principiul "răscumpărării pedepselor" în toate sectoarele economiei în Spania. În fapt, deținuții nu erau altceva decât mână de lucru neplătită care puteau face orice, adică absolut orice li se cerea sub forma "mărinimiei lui Franco, care le oferea alternative pentru a-și reduce pedepsele", fără a protesta. De altfel, una dintre cele mai șocante secvențe ale filmului descrie un detaliu semnificativ, dar greu de "digerat", felul în care prizonierii republicani își mai puteau reduce pedepsele - donând sânge. Li se spunea "Unul pentru șase". Nu știm nici noi, nici deținuții ce înseamnă asta: un litru pentru șase zile? Un an pentru șase litri? Imposibil, oricum, de înțeles pentru noi, cei de acum. Pare că mizericordia nu era un cuvânt aparținând vocabularului franchiștilor.

În ceea ce privește detaliile tehnice, cred că nu există nimic de reproșat filmului. Nu apelează la mila ta prin niciun mijloc prin care ar putea, ci doar îți arată istoria as tough and rough as it was. E doar o radiografie onestă a unor vremuri apuse. Trecerea trecut / prezent se realizează prin fotografii ale aceluiași loc în ani diferiți, suprapuse printr-un efect de fum absolut superb, parcă amintind, într-un fel, de memoria involuntară à la Proust. Coloana sonoră este, iarăși, splendid aleasă, pregnant fiind un cântec ca un strigăt de libertate, cântat a cappella de fiica uneia dintre victime.

Pe parcursul desfășurării filmului, spectatorul simte că îl însoțește pe cineast în această anchetă a ceea ce s-a întâmplat într-unul dintre locurile copilăriei sale, din care doar câțiva pereți au rămas în picioare. Simte că face parte din această căutare. O căutare dureroasă, care implică memorie involuntară, durere și curaj pentru descoperirea nedreptăților, pentru a face auzite vocile învinșilor. Căci istoria reală nu este cea a învingătorilor, ci aceea compusă din istorii personale puse toate laolaltă. Un puzzle în care fiecare piesă este la fel de relevantă ca oricare alta, indiferent de cât de banală ar putea părea.