Iubire, compromisuri, idealuri spulberate și ceaiuri dansante - Metronom la FFIR, 2022

Ultima zi (27 august 2022) a Festivalului de Film și Istorii Râșnov (de la Râșnov, pentru că festivalul a continuat până pe 4 septembrie 2022 la Codlea) s-a încheiat într-un mod cu totul unic: concertul din cetate al celor de la Vița de Vie, urmat de proiecția filmului Metronom (r. Alexandru Belc), anunțarea câștigătorilor din competiția de documentare, pentru ca, mai apoi, seara (adică spre dimineață) să se încheie cu o petrecere în stilul anilor '70 în Grădina Schubz, party-ul Eye to I.

Sigur că sunt multe de spus despre concert și despre petrecere, unde s-a dansat, s-a cântat și s-a plâns, dar mai presus de asta sunt câteva lucruri pe care le-aș spune despre Metronom, ultimul film pe care l-am văzut la Festivalul de Film și Istorii Râșnov, ediția 2022.

În câteva cuvinte, Metronom spune povestea unei epoci pe care mai tânăra generație n-a văzut-o decât în filme și în cărțile de istorie. Undeva prin 1972, câțiva prieteni, elevi de clasa a XII-a de la Lazăr (ce ironic! - exact fostul meu liceu), dau o petrecere, numită în acea vreme un ceai dansant, ascultă Europa Liberă și vor să trimită scrisori realizatorului emisiunii Metronom, Cornel Chiriac. Și nu doar atât - ascultă The Doors, Janis Joplin și Mircea Florian. Adevărate crime pe atunci, așa cum aflăm mai târziu, când ni se vorbește de Legea 23/1971, care zice așa: "Se interzice cetățenilor români de-a avea orice fel de legătură cu posturile de radio și televiziune ori cu organele de presă din străinătate, care prin acțiunile lor desfășoară o activitate de defăimare sau contrară intereselor statului român". Există și o poveste între un el și o ea, Ana și Sorin. Ea - arhetipul fetei romantice, inocente, un suflet de-a dreptul pur. El - tipul dur, schimbător, "cel cool" al găștii. În fine, tinerii sunt prinși de Securitate, au de suportat consecințe. Cu toate astea, în inocența și inconștiența vârstei, încă vor să fie rebeli. Una dintre ei, cel puțin. Ana (Mara Bugarin) îl sfidează pe colonelul Securității (Vlad Ivanov), fiindcă simte că oricum nu mai are nimic de pierdut, dacă Sorin (Șerban Lazarovici), iubitul ei, oricum avea să emigreze pentru a se reuni cu familia sa în Germania. Sigur că în acea epocă orice dorință de a emigra presupunea compromisuri, comporta riscuri, nu? În fapt, Sorin, acest Făt Frumos din Lacrimă al Anei, și-a mințit prietenii că printre cunoscuții lui se numără un jurnalist francez, fapt care le-a dat încredere tinerilor să scrie scrisoarea către Europa Liberă. Așadar, cumva ușor de intuit, Sorin a dat mai departe scrisoarea către Securitate, "și-a turnat" toți amicii, pentru a putea părăsi fără probleme țara. De aici și indignarea, supărarea și întristarea acestuia atunci când a văzut-o pe Ana, pe care dorea să o ferească de probleme, la ceaiul dansant.


Astfel, vedem cum liceenii devin brusc adulți în această fotografie în tonuri de gri, într-un context socio-politico-cultural de-a dreptul grotesc, în care ori ești cu statul (și partidul), ori ești împotriva lui. În această lume tristă sunt, totuși, și câteva picături de culoare, anume speranța și bucuria tinereții, care iau forme diverse: de la dansul într-un mic apartament comunist alături de colegi, la primii fluturi în stomac ai primei iubiri, prima noapte de dragoste, primul te iubesc sau simplele amiciții formate în liceu care par fără de sfârșit (care, însă, nu sunt, așa cum ne demonstrează Sorin).

Cu toate acestea, Metronom nu se află în lista filmelor mele preferate. Mi se pare că, vrând-nevrând, a bifat toate clișeele filmelor despre perioada comunistă (Sigur, nu sunt de uitat costumele și imaginea mult mai colorate decât a celor de până acum). Apartament comunist? Bifat. Scenă cu protagonistul/a în baie? Bifat. Un personaj care se scufundă, încet-încet într-un abis existențial? Bifat. Revoltă ușor de oprit? Bifat. Maieul purtat pe sub cămașă? Bifat. Un cântec patriotic? Bifat. Lungirea nejustificată a tuturor scenelor, de la cea de dans, la aceea a unei priviri, a unui sărut sau scena de sex? Bifat. Scene cu violența Securității? Bifat. Blocuri gri, lume gri? Bifat. Scena în care un personaj mănâncă ciorbă? Eh, pe asta cred că au ratat-o.

Nu cred și nici nu vreau să spun că Metronom e un film prost, nici nu aș putea spune așa ceva. Cred însă că e înecat în clișee și că sunt prea multe fire narative amestecate (contextul socio-politic, povestea scrisorii tinerilor, povestea de dragoste dintre Ana și Sorin, povestea Anei și a familiei sale). Cred că respectă un tipar al filmelor despre comunism: toate scenele sunt lungi în mod nejustificat, de la un punct devenind chiar redundante, coloana sonoră (în afara momentelor de dans) e cvasi-inexistentă, iar atunci când există e destul de deranjantă, personajele stagnează, fiecare își are rolul său de la bun început și nu iese din tipar, iar totul e trist, monoton, dezolant. Nu cred că nu a fost o lume tristă, oprimată, în care să gândești sau să simți altfel decât partidul era o crimă, însă nu cred nici că nu exista, măcar pe alocuri, puțină fericire care să dea speranța unei zile de mâine mai bune. Nu cred că nu existau glume sau măcar puțin comic pe vremea comunismului. Sunt de părere că, de fapt, câteva lucruri i-au ajutat pe oameni să treacă peste acele vremuri cu bine: iubirea, în orice formă ar fi fost ea, și hazul de necaz.

Și mai cred ceva - nu știu dacă este un lucru general-valabil pentru toate țările care au trecut printr-un sistem opresiv, dar mi se pare că filmele noastre despre comunism (implicit Metronom) întotdeauna îți induc o stare apăsătoare, pentru ca mai apoi să dea vina pe ceva sau cineva, să arate cu degetul spre un vinovat, în cazul de față Ceaușescu și regimul său. Ne căutăm vinovați pentru ceea ce a fost și este în continuare rău, pentru că nu vrem să acceptăm că, în parte, este și vina noastră. Altfel, de ce spunem atunci când vorbim acum despre ce merge prost în țară că "ne-a blestemat Ceaușescu"? Pentru că e simplu să ne absolvim de orice vină, arătând cu degetul spre el și spre regimul comunist. Nu, nu cred că este lipsit de vină Ceaușescu, nu, nu cred că regimul a fost bun (cred că a fost o catastrofă și mă gândesc cu groază că s-ar mai putea întâmpla ceva asemănător în zilele noastre, la cum arată sondajele politice), însă cred și că Sorin a fost de vină turnându-și prietenii, pentru că egoismul și egocentrismul său au fost mai puternice decât sentimentele de prietenie pentru grup și cele de dragoste pentru Ana, cred că Securitatea a fost de vină, pentru că avea mână liberă la violență, cred că tatăl Anei (profesor la Facultatea de Drept) a fost de vină, fiindcă a încurajat regimul doar pentru că lor, ca familie, le era bine, cred că liceenii au fost de vină, pentru că au fost naivi și inconștienți, ar fi putut să-și folosească naivitatea și inconștiența specifice vârstei pentru a face (împreună, nu separat) un protest de amploare împotriva regimului. And so on, până în ziua de azi, când și noi suntem de vină de tot ceea ce e greșit, rău, murdar, stricat în România, pentru că nu (prea) ieșim la vot și nu spunem atunci când ceva ne nemulțumește.

Cred că Metronom e, al fin y al cabo, un film foarte bine gândit în esență, pentru că reamintește spectatorilor, indiferent că sunt cei de la Cannes, de la TIFF sau FFIR, indiferent de vârsta pe care o au, că toți suntem niște copii / adolescenți care am fost nevoiți să ne facem oameni mari. Mai greu, mai ușor, mai frumos sau mai brutal, toți am crescut. Cu sau fără Securitate. De aia e și greu să nu te identifici măcar în parte cu o situație sau un personaj din film, fie că ne gândim la ceaiurile dansante, la spaima față de bărbații în geci de piele, la emisiunile de la Europa Liberă sau pur și simplu la fiorii primei iubiri și la prima inimă frântă.

Metronom-ul lui Alexandru Belc poate să placă, să displacă, să emoționeze, dar nicidecum să te lase rece, prin simplul fapt că, într-adevăr, așa erau vremurile. Nu minte, nu exagerează, ci doar aduce în fața spectatorilor o istorie personală dintr-o perioadă nu demult apusă. Povestea unor copii care au visat greșit.

P.S.: Cred că dacă aș fi din altă țară, pasionată de cinema-ul românesc, aș spune că e doar un alt film despre comunism care respectă cu strictețe toate clișeele. Și aș mai spune că românii mereu caută un vinovat pe care să-l arate cu degetul pentru toate relele, pentru că ei niciodată nu pot fi de vină.