Catastrofa care ar fi putut fi oprită. Șanse minime de supraviețuire - Le tombeau de l'amiante, Chronique d'un désastre annoncé / Mormântul de azbest: cronica unui dezastru anunțat la FFIR, 2022

Un material aparent banal, prezent aproape în orice loc, în orice clădire: azbestul. Expunere continuă fără pic de protecție. Ce rezultă? Durere, suferință și tristețe. 20-30 de ani pentru incubarea bolii și pentru apariția primelor semne de îmbolnăvire. Azbestoză, cancer pulmonar sau mezoteliom pleural malign. Moartea a mii de oameni de nici 50 de ani. Documentarul Le tombeau de l'amiante, Chronique d'un désastre annoncé / Mormântul de azbest: cronica unui dezastru anunțat (r. Nina Toussaint, Marie-Anne Mengot) din competiția de documentare de la Festivalul de Film și Istorii Râșnov, 2022, investighează aceste dezastre (ne)anunțate, oferind o amplă perspectivă asupra unui fenomen tragic (pe care eu aleg acum să-l numesc cinism al unor oameni ahtiați după profit, căruia i se adaugă complicitatea tacită a guvernanților și un sistem juridic menit să apere nu oamenii, ci companiile). În cazul de față, vorbim despre Europa, îndeosebi despre Belgia.

Bolile cauzate de azbest reprezintă, probabil, unul dintre cele mai mediatizate scandaluri din sectorul sanitar din secolul al XX-lea. Încă din 1906, un prim raport medical a tras un semnal de alarmă cu privire la pericolele acestui material izolator. Cu toate acestea, de abia în 1997 guvernul a interzis utilizarea acestuia. În ziua de astăzi, povestea e departe de a fi încheiată: 300 de noi cazuri de azbestoză (și nu numai) apar în fiecare an în Franța, 100 în Belgia și peste o mie în întreaga Europă.

Efectele dăunătoare ale materialelor industriale au fost mușamalizate și / sau minimalizate de angajatori, de guvern și chiar și de doctori în favoarea profitului, în detrimentul sănătății oamenilor. Nenumărați angajatori din Franța, Belgia și Regatul Unit și-au împins angajații, laolaltă cu familiile lor, spre o moarte lentă, dar sigură. Ani de zile, oameni nevinovați au inhalat particule de azbest, atât de dăunător pentru organism (indiferent de cantitate). Nu doar lucrătorii din industrie, ci și toate persoanele care trăiau în apropierea fabricilor.

Publicul larg a deschis ochii înspre pericolele azbestului de abia în 1995, odată cu îndepărtarea acestuia din Berlaymont, clădirea care găzduiește Comisia Europeană. Tot atunci, a început lunga (și aparent interminabila) luptă a victimelor pentru a obține despăgubiri. În 2017, Curtea de Apel din Bruxelles a confirmat că Eternit, compania-campioană în domeniul azbocimentului (ciment amestecat cu azbest), cunoștea pericolele materialului încă din anii 1960 și, totuși, nu a făcut nimic pentru a-și proteja angajații. Ba chiar din contră, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a le ascunde, prin false reclame, minciuni și măsuri de protecție de-a dreptul stupide, de fațadă, care, în fapt, nu protejau pe nimeni.

De abia după 111 ani azbestul a fost interzis în Uniunea Europeană, în urma unor îndelungate procese pe care, din păcate, unii nu au apucat să le vadă finalizate. Și oricum, cu ce le-ar fi ajutat pe victime dreptatea din instanță, dacă oricum nu știau de vor prinde sau nu răsăritul a doua zi, de-și vor mai strânge vreodată la piept copiii sau părinții? Cu ce i-ar fi ajutat sentința favorabilă lor, dacă au purtat pe umeri toată viața vinovăția îmbolnăvirii propriilor copii? Cu ce i-ar fi ajutat, dacă oricum au fost batjocoriți de avocații companiilor care au susținut că "durata de viață a unui om suferind de mezoteliom este de 11,4 luni, iar una dintre victime a trăit 14 luni, așadar azbestul nu i-a afectat sănătatea"? Cu ce i-a ajutat victoria în instanțele de la Paris, de la Bruxelles, dacă nici măcar nu au apucat să afle verdictul? Victoriile au fost doar simbolice. Procesele s-au finalizat cu condamnările directorilor companiilor producătoare de azbest la 16 ani cu executare, ulterior pedepsele fiind anulate prin invocarea prescripției. Așadar, cine au fost cei care s-au stins din cauza cinismului acestor directori? Nu știm, au rămas doar niște numere înșirate pe o foaie. Au rămas simple cronici ale unor morți (ne)anunțate.

Departe de a se mulțumi doar să consemneze greșelile trecutului, acest documentar scanează și vremurile noastre: simptomele cursei pentru profit sunt mai semnificative ca niciodată, iar scandalurile se înmulțesc precum metastazele capitalismului fără scrupule. Adunând mărturii ale experților, oamenilor de știință, activiștilor sau bolnavilor, această investigație cu secvențe șocante dezvăluie un adevăr uluitor: în ciuda morților, științei și dovezilor, azbestul are încă un viitor strălucit înaintea sa. Chiar și în ziua de azi, acesta rămâne încă unul dintre cele mai folosite materiale în țări precum Rusia, Brazilia sau India.

Cam așa s-ar putea rezuma acest film cu un puternic impact emoțional în câteva cuvinte (sau rânduri). Micile rateuri de montaj pot fi ușor trecute ușor cu vederea, prin prisma impactului puternic al peliculei. Totuși, uneori e prea pregnantă o tușă ușor exagerată de dramatism (de pildă cadrul cu o mână tremurândă umplută cu pastile a uneia dintre victime, aflată în fața tribunalului, cerând despăgubiri). Pare că regizorul țipă, prin imagini, la spectator - Nu te-ai emoționat până acum? E timpul s-o faci.

Le tombeau de l'amiante, Chronique d'un désastre annoncé / Mormântul de azbest: cronica unui dezastru anunțat (r. Nina Toussaint, Marie-Anne Mengot) e un film dur despre injustiție, despre drepturi încălcate, despre lipsa oricărei moralități sau etici, despre cinism, despre profitul care contează mai mult decât viețile oamenilor, despre cum banul face lumea să meargă înainte, despre riscuri asumate involuntar, despre familii destrămate, despre durere, despre dispariții. Te face pe tine, spectatorul, să te întrebi într-un mod egoist dacă tu însuți ai inhalat vreodată azbest. Și mai rămâi cu o întrebare - unde este statul de drept, unde este justiția, unde este informarea adecvată? Și, poate cel mai important, unde e bunătatea, unde e empatia, unde e dragostea față de semeni? Probabil toate astea sunt de găsit în cea mai bună lume dintre toate cele posibile, care cu siguranță n-a fost (și încă nu este) cea în care trăim.