Gigi Căciuleanu, director artistic al celor 3 ediții precedente, lasă cumva o moștenire coregrafică, temele sunt de fapt variațiuni pe aceeași temă, mișcare + voce, în sinergii poetice mixte și diverse, ce converg spre tema din 2022, sub semnul bilanțului, un Total compus, nu un perfect compus, în spatele căruia stau 24 de ediții până la cea care se naște acum sub ochii noștri, sub directoratul artistic al lui Răzvan Mazilu.
Înaintea concursului HOP, în perioada 22-24 august 2022, cei 21 de actori aflați în competiție au participat la ateliere de tehnică vocală cu Maria Alexievici & plastică corporală și actorie cu Răzvan Mazilu, lucru care a generat o multitudine de momente simetrice lucrate, unul văzut chiar la deschidere, celălalt urmând să completeze rama la decernarea propriu-zisă.
Aici puteți trece în revistă interviurile făcute cu participanții din 2022, atât de la secțiunea Individual, cât și de Grup, pentru a vă apropia, poate, un pic mai mult de gândurile, proiecțiile și chiar temerile lor umane, naturale, chiar cu inserții muzicale, se pune și de un playlist specific fiecăruia. Dar destul despre actori pentru moment, pentru că și după moment, tot despre actori vom vorbi, așa că e rost de un mic break.
Atmosferă, deci.
Scena casei de cultură e înălțată pe niște trepte care împiedică oarecum (din motive de vizibilitate) o așezare în primele rânduri. Cele mai tari locuri din sală, pe centru, un pic mai în spate, sunt rezervate pentru oficialități & juriu. Caut un loc strategic, mă interesează să văd și scena, iar picioarele actorilor să nu înceapă de deasupra gleznei. Totuși, nu e un faux-piedestal. Din ce am vorbit în avans cu toți și din ceea ce am cules ca energie de prin culise, chiar înainte de momente, am simțit ludicul inocent al unei tinereți în care, în realitate, nu există miză. Da, e unul dintre cele mai mari evenimente marca UNITER, dar așa cum zicea Răzvan Mazilu în speechul de început, nu este un casting, nu este un loc în care se garantează contracte, nu este un loc în care să vii setat pe a fi recunoscut de către un regizor, juriul nu face o selecție din oamenii pe care îi vede aici exclusiv. Cuvântul cheie e, totuși, vede. A vedea. Mai vedem. Veni, vidi. Amor fati. E o experiență de lucru per se, întâi de toate, un spațiu gazdă al unor momente, un incubator de emoție cu care ești învățat să lucrezi, fie și numai fiind privit, o oportunitate-joacă de a fi pe scenă, ocazia de a experimenta o nișă destul de controversată în teatrul românesc și mediile adiacente - musicalul. Asta voiam să vă zic. Am simțit bucuria aia de a fi parte, din partea fiecăruia. Emoții de-alea exteriorizate, foarte tari, magice, frumoase, explozive, prietenii și, poate, nu doar prietenii de context. Pentru mine ca privitor, Gala HOP este exact ceea ce este pentru mine LiterNet-ul. Un spațiu experimental în care ai voie, în care îți dai voie, nu atât că ți se dă, să testezi ceva într-un mediu sigur, într-o bucurie.
Contrar a ceea ce mă așteptam, oamenii nu vin la Gala HOP pentru premii, vin pentru sine, motivația adevărată de acolo izvorăște. Dar nu e o vacanță, nu e o tabără, e un mod nou de lucru și învățare despre sine și despre ceilalți. Oameni care șușotesc, actori care se iau în brațe la țigară, cioace, oftaturi, exerciții de dicție în oglindă, pauze vocale, îmbrățișări în liniște, așteptatul, ajutatul, grupatul, ieșitul în oraș după momente, oboseala nevăzută după destul de multă solicitare fizică. Din partea mea, sentimentul că i-aș cunoaște de când lumea după doar o serie de interviuri, dorința să le urmăresc activitatea, evoluția, după ceea ce am văzut aici. Toate lucrurile astea sunt un cumul care se traduc în HOP pentru mine. Mă pasionează dedesubturile părților de documentare, ce se întâmplă în culise, în spate, mă interesează ingineria unui spectacol. Vreau să mă spăl pe față în băile teatrului și să aud repetiții, cântece, fragmente de partituri, prin pereți, pe nevăzute, să ies și să văd actorii în costume emanând haos controlat în locul ăsta de echilibru între om și rol, culisa. Aș vrea să fiu în culise toată viața. Acolo unde se dau texte rapid, unde se cântă pe repede înainte, unde rolului i se suprapune sinele. Aș vrea să văd momentele din culise. Am simțit asta aici, în Alba Iulia, chiar foarte aproape de mine. Și sunt faini oamenii ăștia, actorii totali, fiecare în parte. Nu cine câștigă e actor total, realmente e o cursă inter pares. Toți sunt deja. Văd asta și pentru că le traduc bucuria în bucuria mea, îi văd preocupați, dar așa, ca niște copii de jocurile în care sunt absorbiți.
Aș mai spune un lucru: lumea e mică. Lumea e mare. Lumea a fost puțină, în sală, nu știu pe liveuri. Nu știu de ce. Dar publicul nu e o cuantificare mai bună decât e sinele. Am văzut, în general, un public nișat, actori care așteaptă să se înscrie la anul, când vor putea, și vin să își susțină colegii mai mari, actori din altă generație, sau la granița dintre două generații, care vin să retrăiască pro bono fostele lor HOP-uri, dar nu cum fac oamenii care vin a doua oară în Vamă și zic că s-a stricat Vama, ci cu sufletul acolo, pentru cei de după ei, într-un echilibru de flacără și de critică, dar cu siguranță cu entuziasmul revederii cu Gala HOP.
Alex Ștefănescu și Monica Odagiu deschid Gala în ton cu tema, în semiton cu tema, dar nu într-o cheie persiflatoare, fie ea și jucăușă, ci într-una comică, făcută să demitizeze concepțiile maselor despre ideea de musical. Teatral și absurd, exterior, gândit, jucăuș, suprareal, cheia aleasă de ei chiar m-a apropiat de musical. Au găsit echilibrul perfect între sărat și dulce, între furios și iute, între serios și uite, comic. Nu s-au luat în serios, luându-se totuși în serios. Pe celălalt. Din celălalt. Un duo de prezentatori funcțional și extraordinar de energic. Și extraordinar punct. Aș vrea să rămână ideea asta, că ei doi m-au apropiat de musical, au reușit asta, sper că și acasă la fel. Eu care nu sunt neapărat un fan declarat al genului. La La Land mi se pare o investiție și, poate, dar totuși ceva mai jos, noul Don Juan, filme apărute, totuși, destul de recent. Nu contest istoria și tradiția Broadwayului, dar caut acel je ne sais quoi care să mă scuture, musical vorbind, muzical vorbind. Care să mă facă să zic, asta e. La Alex și la Monica s-a întâmplat, am văzut gândul din spate, am anticipat kilometric lucruri funcționale și executate incredibil, dar asta a și fost ideea. M-am distrat, dându-mă în cronică de spectacol, câtă vreme toți s-au dat în show total. Sau, să fie toți?
Hai să luăm acum individualul în nomenclatorul cronicii de față. Fiecare dintre actori a fost prezentat cu un mic REEL, ceea ce aș putea să fac și eu aici, dar ar fi mult mai interactiv să vă retrimit (cu portocaliu) la seria de interviuri cu participanții, acolo unde există un brief despre fiecare chiar de la început, urmat de o detaliere custom a fiecăruia despre sine. Revin.
Sidonia Doica vine cu un moment care ne frământă, o scenă din Sugar, Butter, Flour, făcută tautologic într-un decor ad litteram. Și o zic din nou, și ori de câte ori mai e nevoie, nu evidența e cheia absolută a oricărui musical? Pentru mine e. De asta accept și doresc tautologii cât mai multe aici, le vânez, așa cum în foarte puține spectacole o fac în realitatea din afara musicalului. Sidonia are o voce dumnezeiască învelită în straturi de ciocolată fierbinte, nu știu cum face, e un dar, aș putea asculta lejer un loop de 10 ore cu momentul ales a fi prezentat. Pe partea de mișcare, în schimb, coregrafia cu rotitul cu bolul de aluat în brațe, întruchiparea unui mixer, oricât de tautologică ar fi, pentru mine nu a fost mișcare, iar asta a venit în cumul cu o distanțare inexplicabilă de mine spectator, o distanțare și a ei de sine, de parcă ar fi cântat dumnezeiește de undeva dinafara ei și nu pentru mine-public. Dar categoric e o voce de ținut minte, incredibilă.
Tudor Manea vine cu un moment din Năpasta lui Tevye, dar o face autohton, cumva în cheia unui Dănilă Prepeleac, știutor în propriile minusuri vocale, tocmai de aceea compensând prin artificii vocale de ton, inserții foarte bine primite de mine, mai ales când e vorba de musical. Trecerea la rostire, alternanța de voci, alternanța de intensități, foarte bun sistem. Observ, doar începând cu Tudor, dar și în rest e valabil, o tendință de a asuma unele "flaws" specifice și de a lucra cu ele, cu acest soi de neîndemânare, pentru a obține comic. Și încă unul bun. Aș mai zice că, idem sus, nu prea a existat mișcare, ci un pariu cumva fondat pe scenografie, foarte reușită ca simplitate și esență. Totuși, nicio scenografie nu sucombă lipsa mișcării.
Laura Gabriela Oana aduce un moment din Doamnelor de la Brunch..., cu faux-final și repetiție, prin sine foarte tautologic, surprinzător prin utilizarea spațiului ca mijloc de a surprinde, un moment pe care l-am simțit mai lung decât celelalte prin alegerea interpretării, cântecul era dizolvat într-un speech foarte bine lucrat. Emoția era acolo, m-a cumpărat, mi-a vândut tot ce trebuia și asta nu corporal, ci prin atitudine, o atitudine perfectă, potrivită personajului, cu niște alegeri curajoase în temporizarea momentului, care, nestăpânite bine, ar putea semnala un eșec. Dar nu a fost cazul. Și aici mi se pare că, pentru gustul meu, a cam lipsit mișcarea, dar momentul a părut a fi bazat funcțional într-o proporție mare pe actorie.
Gabriela Porumbacu vine cu un colaj de texte sub numele de Bad Luck, cu elemente din Familia Addams și chiar Cruella deVille, construite tot în jurul unui tertip de a-ți cunoaște slăbiciunile. Momentul ei a fost un disclaimer al prejudecăților despre sine, a lucrat foarte mult cu evidența într-o cheie zeflemitoare, parodică, ironică, dozată frumos, în încercarea de a transmite că e de-ajuns să îi fie atribuită atâta nepotrivire în roluri, sau să îi fie atribuite doar roluri convenționale de aspect. Sigur că își explorează foarte deștept universul personal, într-un fel de roast care prinde foarte bine, chiar și fără mișcare, cu atât mai mult cu cât nu se simte a fi doar o simplă construcție generată din frustrare, ci un quid pro quo bine gândit. Mi-ar fi plăcut o încercare de depersonalizare, la cele de dinainte am văzut asta, în care tu faci rolul, nu rolul te face pe tine, dar înțeleg conceptul din spate și e o idee bună și forma asta de expunere frustă a eului real.
Vlad Nicolici vine cu un moment interactive-tape, tot așa, bazat pe o cheie neîndemânatică de interpretare, contrastând cu o mișcare studiată. Catch Me If You Can a fost primul moment de musical în care am simțit mișcarea, în care am văzut și am fost uluit și pe planul ăsta. Uluit? Da, cred că am folosit bine cuvântul. Admir tare ceea ce eu nu simt că aș fi în stare să fac. Admir voci pe care nu o să le am vreodată, încerc să imit. Și la Vlad, mișcările au părut un mimesis după ceva, nu aveau tocmai fluiditatea nestudierii sau a studierii suficiente, oscilau undeva între astea două, dar oricum, impresionante, foarte plăcute vizual pentru (m)eul nedansator. Iar folosirea cheii clumsy e ceva care cumpără publicul foarte bine. Mi-au rămas în cap inserțiile subtile în română, care funcționează foarte bine.
Ana Vînău aduce pe scenă I'm The Greatest Star, un moment destul de opac ca detalii și mișcare, asta până la rochia strălucitoare, dar bazat pe actorie, pe voce și pe frumusețe, exact cheia tautologică de musical despre care vorbeam. I'm The Greatest Star nu e niciodată cea mai mare stea, e o construcție cumva fabulistică, urmărești morala, urmărești zbaterea, încercarea, artificiul, compromisul, iar asta e exact ceea ce trebuie să vezi. Cheia în care prezintă momentul Ana e una plină de candoare și de inocență, suavă, moale, tremurată, totul calculat, totul ales și controlat, funcțional. Îmi place că dimensiunea personală a fiecăruia naște momente irepetabile, chiar dacă sunt repetate, îmi place că fiecare are o individualitate și o sferă conceptuală proprie, dar cunoașterea mea în ale artelor performative mă face să devin tipul "ce văd, aia mănânc", iar ce nu văd, nu știu. De aia subliniez foarte mult unde am simțit lipsa mișcării, sau o substituție a ei cu ceva care se dorea a umple perfect golul cu altă formă, dar nu ca atunci când bagi cercul în forma de pătrat pentru că intră în cutia de cuburi, ci mai degrabă în ceva care nu mă trimite prea mult în direcția de "ok, asta e mișcare". Recunosc, am fost vrăjit de inserția trucului de magie cu schimbarea rapidă a rochiei, e ceva testat în nenumărate cazuri și rezultatul e mereu unul bun.
Urmează acum să zic câte ceva și despre momentele de grup, ele fiind There's Gotta Be Something Better Than This!, cu: Cristina Danu, Cătălina Nițu, Lăcrămioara Soare, respectiv Te iubesc, dar nu pe tine, scenariul și regia colectivă, cu: Eduard Crucianu, Andrei Mărgineanu, Mihai Andrei Pleșa, Sara Pongrac, Paul Ștefan Tonca. Ce să mai... Despre There's Gotta Be Something Better Than This! ar fi multe, multe de zis. Tangent apropiat de Cellblock tango, ca estetică, vibe, nu neapărat ca linie melodică, e o rețetă sigură. Trei dame cehoviene dar fără de Moscova prin jur, omologul USA-ian al Trei surori, de data asta Bob Fosse-ian, merge foarte nederanjant pe ideea unei suprasexualizări, iar reușita momentului fetelor a fost tocmai că nimic nu s-a simțit ca un nod în gât pentru public, totul a curs, magic, cu scop, calculat, gândit, complex, complet, voce, mișcare, atitudinea minunată. Acuma, sigur, fiecare trio are și o favorită, fie ea declarată sau nu, la fel cum în Fetițele Powerpuff dezvoltarea ta caracterială depinde foarte mult de momentul în care te identifici cu Bubbles, sau Buttercup, sau Blossom. Cristina Danu e super explozivă, poate și având în spate mai multă experiență, ea a înțeles să dozeze totul încât să devină intrigant, nu deranjant, a știut să-și dozeze bine și exagerările, devenite un fel de statement pentru ea, grimasele, naturalețea, gesturile, "obrăznicia" foarte smart aleasă, comicul, simțul muzicii, relația cu propriul corp, anii de muncă din spate. Lăcrămioara și Cătălina par ceva mai timorate, cel puțin acum, cel puțin privind comparativ (că asta faci la grup, inevitabil, și asta), ele ca bloc au o chimie super bună, dar au și timpul să găsească echilibrul între grup și individualitate. Echilibru pe care Danu l-a găsit, după anii ăștia de muncă, așa, cât să pot să zic că ea a avut (și pe bună dreptate) câte un moment individual de sine stătător suprapus celor de grup. Partenerele ei de scenă sunt loiale grupului, dedicate construcției momentului împreună, și par a se uita pe sine, dar asta nu e "rău" decât prin comparație, să-ți lași egoul deoparte e un lucru care este foarte de admirat și de invidiat într-o lume în care devine tot mai rar să nu te gândești doar la tine. There's gotta be something better than this! Și este, cu siguranță. Să fii trup și trup și trup și suflet și suflet și suflet pentru momentul de grup și grup și grup.
Al doilea moment, Te iubesc, dar nu pe tine, scenariul și regia colectivă, cu: Eduard Crucianu, Andrei Mărgineanu, Mihai Andrei Pleșa, Sara Pongrac, Paul Ștefan Tonca, e unul șocant. Se întrevede o oarece curatoriere, să-i zicem așa, a lui Mihai Gligan în schemă, momentul e un statement frumos pe mișcare și sunet, pe care îl pot atribui cu ochii închiși școlii de la Cluj. Cât de hipster să fii? Să construiești muzică în jurul mișcării, univers sonor tip Loop, vezi Reactor de creație și experiment, caterincă, tehnică, caterincă tehnică, scop și deznodământ. În pofida oricăror probleme avute cu lavalierele, spectacolul a continuat, și încă neperturbat. Lucrul cu imprevizibilul, inserții oximoronice de elemente de scenografie, un absurd dus la absurd, o tradiție în ce privește construcția, iarăși, mă trimite la unele foste licențe UBB, cum e spectacolul O femeie, tot bazat pe mișcare, mă duce cu gândul la cele produse în cadrul rezidențelor de la Reactor, e uimitor să vezi mișcare sută la sută integrată în universul spectacolului, faptul simplu tradus că nu ar putea niciodată să existe un spectacol lectură pentru momentul Te iubesc dar nu pe tine! Neo-manele, proto-manele, post-manele, inter-manele, clasic. Da, mă declar fanul genului ăstuia de experimente, mă bucur că parametrii Galei HOP fac posibilă aducerea și expunerea unor proiecte în faze incipiente. Chiar văd o potențială reluare, pentru sufletul meu, un spectacol complet construit din momentul prezentat la HOP. Solicitant ca naiba, da. Dar merită, pentru un așa produs. Dacă școala de la Cluj ar avea un status qvo, nu ar fi status, ci mai degrabă mișcatus qvo. Da, solicit continuarea a ceea ce am văzut la HOP în Te iubesc, dar nu pe tine!
Ar mai fi secțiunea de momente impuse, dar nu o abordez acum, ci voi vorbi și despre asta cu altă ocazie. Asta e și ca să fiți voi siguri siguri că nu mi se impune nimic din ceea ce scriu. Singura mea secțiune impusă vine chiar de la mine, să fiu subiectiv, dar transparent cu ce mișcă (heh) pe la Gala HOP 2022, și în general.
Seara ieșim la masă, nimănui nu îi stă în gât, toți vorbesc despre toți sincer și cu admirație, cum și eu tot sincer, tot cu cea mai mare admirație scriu despre toate. Pe urmă se pleacă la somn, plec și eu la somn cu sentimentul că-i știu de-o viață pe oamenii ăștia. După felicitări, break a leg pentru toată lumea, dar nu ad litteram, cum e la musical. Mulțumesc primei zile, cetății, oamenilor, dansactorilor, tuturor, le mulțumesc că m-au educat să privesc musical fără prejudecățile mele despre genul acesta. Mă gândeam că așa o să fie.
Notă:
Juriul Galei HOP, 2022: Marina Constantinescu - critic de teatru, Lucian Ionescu - actor, Elena Purea - actriță, Carmen Stanciu - teatrolog, Lucian Vărșăndan - manager cultural.
Premiile acordate sunt:
Premiul "Ștefan Iordache", marele premiu al Galei HOP
Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual
Premiul pentru cel mai bun actor, secțiunea individual
Premiul "Cornel Todea" pentru cea mai bună trupă de actori
Premiul "Sică Alexandrescu", Premiul special al juriului
Premiul Publicului: actor, actriță, trupă de actori
Alte premii, găzduite:
Premiul "1/10 pentru FILM la TIFF"
Premiul pentru prestanță, rostire scenică și expresie corporală, acordat de actrița Dorina Lazăr.