Programul serii a cuprins două capodopere ale literaturii muzicale universale: Preludiul la după-amiaza unui faun de Claude Debussy și Simfonia nr. 5 de Gustav Mahler.
În debutul serii muzicale și într-o atmosferă tinerească, cu zâmbetul pe buze, acești minunați interpreți au adus pe scena Ateneului muzica lui Claude Debussy, celebrul Preludiu la după-amiaza unui faun. Un ansamblu orchestral mare, de o calitate dincolo de așteptări, a interpretat această lucrare impresionistă cu ajutorul unui timbru transparent, cu armonii splendide și dozaje dinamice rafinate. Observam cum de la primul până la ultimul pupitru al viorilor, implicarea instrumentiștilor era una deosebită. Dincolo de atenta și precisa conducere dirijorală, fiecare interpret reacționa parcă la fluxul muzicii, o legănare și un suflu discret, însă eficient anima totul. Aproape nu percepeam de unde vine sunetul orchestrei, atât de bine topite erau timbrurile compartimentelor în sine, precum și între ele (suflători - corzi).
Subintitulată Eglogă pentru orchestră după Stéphane Mallarmé, această lucrare a fost dedicată compozitorului Raymond Bonheur. Compusă de Claude Debussy între anii 1892 și 1894, după cum scria însuși compozitorul, lucrarea "este o ilustrare complementară a frumosului poem al lui Mallarmé. El nu intenționează să rezume poezia, dar vrea să sugereze diferitele atmosfere, în mijlocul cărora evoluează dorințele și visele lui Egipan [2], în acea după-amiază arzătoare. Obosit să urmărească cu neliniște nimfele și naiadele înfricoșate și timide, el faunul, se predă unui somn voluptos animat de visul unei dorințe în cele din urmă realizate: stăpânirea deplină a întregii naturi".
Ascultam cum, apariția întârziată a tonalității principale, mi major, cu acea splendidă impresie de neclaritate tonală absolută, din primele măsuri era generată de scara în tonuri. Preludiul a început astfel, cu un arabesc cromatic, cântat de flaut, amintind de muzica orientală.
Amplasarea anumitor instrumente pe scenă a favorizat de asemenea, contopirea armonică și coloristică: cele două harpe erau în dreapta scenei, în fața instrumentelor de suflat, contrabasurile erau așezate în stânga, în spatele partidei viorii prime, iar violoncelele, în centru. Admiram promptitudinea și precizia acelor sunete în pizzicato emise de vioara secundă. Toți instrumentiștii respirau deodată! Unele fraze, cântate abia perceptibil, aveau totuși o anume încărcătură estetică, un înveliș spectral de armonice foarte calitativ.
Solo-urile concertmaestrei se înălțau senin, cu o mare claritate sonoră, în acute. Efectele timbrale erau deosebit de frumoase, atât prin combinațiile dintre corzi și suflători, cât mai ales prin imitarea frecvenței tremolo-ului (vioara secundă și clarinetul). Atmosfera creată prin transparența sunetelor emise avea ceva diafan. Priveam cum arcușele violoniștilor mângâiau uneori corzile instrumentului, în zona tastierei, mai departe de căluș, având ca rezultat transparența, una într-adevăr de factură impresionistă.
Fără vreo pauză, doar cu un cuvânt introductiv al domnului Director al Filarmonicii George Enescu, Prof. dr. Marin Cazacu, Orchestra Națională de Tineret a Franței, dirijată de același Michael Schønwandt a interpretat Simfonia nr. 5 de Gustav Mahler [2].
Această celebră simfonie solicită o experiență și o certă maturitate conceptuală interpretativă. Paradoxal, o orchestră alcătuită numai din tineri muzicieni, a aspirat și a reușit să redea sensurile profunde ale muzicii lui Gustav Mahler. Dirijorul Michael Schønwandt a construit efectiv acest monument muzical (atât ca durată - 1 oră și 10 minute, cât și ca substanțialitate), prin distribuirea după o anumită măsură a elementele care formează întreaga pânză sonoră de o mare amploare emoțională. Și acest tot a însemnat cinci părți de muzică densă: I. Trauermarsch; II. Stürmisch bewegt; III. Scherzo; IV. Adagietto; V. Rondo-Final. Allegro - Allegro giocoso. De la semnalele de trompetă din deschiderea simfoniei, la care s-au adăugat acele explozii de cinele, urmate de marșul funerar, trecând prin temele pasionale prezentate de instrumentele cu coarde, apoi suspinele din partea a doua, cu motive îngemănate din prima parte se oglindea o uriașă capacitate tensională. Ansamblul trecea lin de la un arhipianissimo la forte fortissimo, suprapunând creșterea în intensitate, peste devenirea ireală a timbrului din amalgamul armonic al întregului aparat orchestral, într-o zvârcolire teribilă. Magnifică a fost și contopirea dintre enunțurile, de obicei aspre ale percuției, și căldura sunetului vibrat al celorlalte instrumente. Sunetul se mistuia prin pasionalitatea investită de muzicieni în frazele romantice. Coralul tragic a sunat impresionant. În partea a treia, Scherzo. se auzeau un vals, și un ländler. Remarcabile intervențiile cornilor. Adagietto, era precum o confesiune: În ce fel te iubesc, raza mea de soare,/nu pot să-ți spun în cuvinte./Numai dorul meu, iubirea mea și fericirea mea/pot să-mi le declar cu suferință (Gustav Mahler către Alma).
Admirabilă acea răbdare a acestor tineri interpreți în a lăsa ca fiecare imagine sonoră să-și trăiască viața precum rusaliile - efemeride, cu bucuria și tristețea perenității. Rondo-ul final a fost un veritabil tur de forță contrapunctic. Teme din părțile anterioare reveneau, într-un du-te-vino, de la suflători la corzi. Auzeam o serie de dialoguri (trompete - fagot - clarinet - piccolo). Valsul reiterat la viori cu acompaniament în pizzicato la violoncel, totul într-un accelereando furtunos s-a terminat cu o interjecție muzicală. Formulele ritmice ostinato, combinate cu sonoritățile stranii surprinzătoare ale percuției - Holzklapper (bici) colorau atmosfera.
După ce simfonia s-a încheiat, publicul a aplaudat frenetic minute în șir, iar interpreții în picioare, cu un zâmbet candid pe buze, se bucurau de entuziasmul și emulația stârnite. Dirijorul Michael Schønwandt (un exemplu de muzician complex, rafinat și înțelept, care se pune în slujba muzicii și nu-și dorește o teatralitate gratuită) a fost rechemat de multe ori la rampă, iar strigătele de bravo nu mai conteneau. Buchete de flori au fost înmânate artiștilor francezi drept prețuire a efortului lor.
Dacă Festivalul Vara Magică s-a încheiat, puterea irezistibilă de atracție a muzicii va rămâne încă mult timp în sufletele ascultătorilor acestor evenimente artistice fermecătoare și dătătoare de speranță.
NOTE
[1] Dirijorul danez Michael Schønwandt s-a născut la 10 septembrie 1953. A studiat în țara natală pianul, teoria și compoziția, iar mai târziu și-a continuat studiile muzicale la Academia Regală de Muzică din Londra. În 1979, Schønwandt a devenit dirijor permanent la Opera Regală din Copenhaga. Din 2000 până în 2011, Schønwandt a fost director muzical al Orchestrei Regale Daneze și al Operei din Copenhaga. A realizat astfel, în premieră mondială operele contemporanului său Poul Ruders - Povestea servitoarei și Dansatorul în întuneric. În 2006, a dirijat Opera Regală, într-o producție a Der Ring des Nibelungen (Inelul Nibelungilor) de Richard Wagner, lansată pe DVD de casa de discuri Decca. Schønwandt a fost de asemenea, dirijor principal invitat al Théâtre National de La Monnaie (între anii 1984-1987) și a ocupat același post la Orchestra Simfonică Națională Daneză (1987-2000). Schønwandt a fost, dirijor șef al Orchestrei Sinfonice din Berlin (din 1992 până în 1998). În mai 2009, Schønwandt a fost numit dirijor principal al Filarmonicii de Cameră Radio din Țările de Jos, În august 2010, a preluat oficial postul, pe care l-a deținut până la dizolvarea orchestrei, în 2013. Din 2015, Schønwandt este dirijor principal al Opéra Orchestre National de Montpellier - Franța. Înregistrările lui Schønwandt includ operele, simfoniile și concertele lui Carl Nielsen. A realizat mai multe înregistrări de operă, precum Salome șiThe Handmaid's Tale. În anul 2005, Schønwandt a fost numit Ridder af 1. grad (Cavaler clasa I) al Ordinului Dannebrog, iar în 2011 a fost numit Comandant al Ordinului Dannebrog.
[2] Egipan, în mitologia greacă, a fost unul dintre zeii cu picioare de țap.
[3] Mahler a dorit să nu fie specificată nici o tonalitate pentru simfonia sa, având în vedere diferența tonală dintre fiecare parte (prima este în do diez minor, a doua în la minor, a treia în re major, a patra în fa major și a cincea în re major).