În Simfonia progresului / Sinfonie des fortschritts, coproducție HAU (Hebbel am Ufer - Berlin) & teatru-spălătorie (Chișinău) prezentată în seara 3 (7 septembrie 2022) a celui de-al 33-lea Festival de Teatru Piatra Neamț (FTPN), bormașinile sunt reciclate / reinventate / tunate de Iulian Lungu și Neonil Roșca, devenind deopotrivă dispozitive producătoare de sunet, elemente scenografice și personaje de peisaj post-industrial. Cu ele în mână, cei trei co-autori ai spectacolului prezenți pe scenă (Doriana Talmazan, Artiom Zavadovsky și Kira Semionov) pare că sunt trei apostoli ai evangheliei post-reservoir dogs debarcați pe câmpiile de sparanghel ale Europei Occidentale.
Invocarea lui Tarantino e forțată. Deși vulgaritatea extremă a relațiilor de exploatare om-om despre care vorbește spectacolul e deja parte din universul violenței morale responsabile pentru desfigurarea noastră cea de toate zilele, Simfonia progresului / Sinfonie des fortschritts se ține departe de pac-pac & sânge & răzbunare. Revolta e acolo, pe scenă, în fiecare minut dintre cele aproape 100 ale reprezentației, dar forma pe care o îmbracă e mereu pacifistă. De pildă, un act de rezistență la măgăriile prezentului ia forma invocării legislației europene a muncii și a GDPR în conflictul dintre o lucrătoare sezonieră din Moldova și o patroană de companie agricolă din Finlanda.
Sezonierii. Oamenii Estului, alungați de sărăcia țărilor de baștină, deveniți muncitorii Vestului, bucuros de oaspeții temporari care prestează pe bani puțini muncile de (din ce în ce mai) jos. Spectacolul trupei independente din Chișinău, realizat, alături de cei 3 actori-perfomeri, de Nicoleta Esinencu, Nora Dorogan și Oana Cîrpanu, aduce la lumină câteva dintre poveștile celor care au lăsat Moldova pentru corporații, mici companii sau universități din Germania sau Finlanda. Povești documentate până la ultima virgulă, ficționalizate zero la sută, dar care, totuși, sunt oricând valabile și pentru cele / cei originari din Ucraina, România, Bulgaria, Serbia, etc. muncind în Italia, Spania, Olanda, etc. Vest contra Est sau, în termeni de NBA, All Anti-Star Game.
Povești despre exploatare, despre muncă de bază prost plătita (după standarde vestice, dar bine plătită, după standarde estice) și suplimentară deloc plătită, despre pauze de muncă inexistente, despre zile libere fantomă, despre cazări suprapopulate, despre gesturi de revoltă singulare urmate de concedieri fără preaviz, despre depresii insinuate subtil în creieri, inimi și organisme înnegurate de munci primitive, de venituri cenușii, de singurătăți și depărtări, de oboseală și tuneluri fără luminițe.
Despre toate, Simfonia progresului vorbește pe bază de monoloage - mărturisiri, versuri albe, maxime în cheie ironic-disperată și altele asemenea. Sunetele deopotrivă emise și captate de bormașinile 2.0 sunt prelucrate live, pe scenă, de sintetizatoare care oferă totului un sound metalic, abraziv. Fundalul aparține unei colecții de orgi vizuale (inginer de lumini: Sergiu Iachimov), recondiționate din foste case de cultură producție URSS, devenite ulterior moloz producție post-URSS, ale căror retro-jocuri de lumini atenuează, oarecum, senzația de intensă depersonalizare / dezumanizare indusă de universul sonor. Senzația e însă suficient de puternică pentru a rămâne în urechile gândurilor noastre ca fundamentală explicație pentru suita de tablouri sociale oferite de narațiunile descrise mai sus. Suntem cum suntem și trăim ce trăim (și) pentru că, atunci când intervin relațiile de putere, unii dintre noi se cred mai oameni decât ceilalți dintre noi.
De altfel, dincolo de dureroasele exemple personale povestite în spectacol (la care mai toți dintre spectatorii din această parte de lume e foarte posibil să adauge alte și alte istorii similare trăite / aflate pe cont propriu), Nicoleta Esinencu și oamenii teatrului-spălătorie apasă pe această inegalitate fundamentală de drepturi care perpetuează o istorică inegalitate de șanse.
La final, Simfonia progresului / Sinfonie des fortschritts, reprezentată masiv în spațiul german în ultimele 8 luni (premiera pe 13-16 ianuarie 2022, la HAU, în Berlin, dar încă fără premieră la Chișinău!), propune publicului occidental un aparent scandalos schimb ("It has never been done, Jerry!"), care poate fi rezumat sub formula "cetățeni germani culegând sparanghel pe câmpiile moldave!". Utopie, distopie, răul mie, răul ție.
(Foto din spectacol: Marc Dordazillo / Freiburg Festival 2022)