Practic, TNB i-a pus la dispoziție Alexandrei Badea scena mare, Ion Caramitru, pentru a scrie și regiza un spectacol nou, după sufletul ei, după ce Alexandra a realizat un palmares remarcabil la Paris (unde s-a stabilit în 2003) atât ca regizor de teatru și film, dramaturg, romancier și regizor asociat la Teatrul Național "La Colline" din Paris.
Trebuie să recunosc că nu citisem și nu văzusem nimic scris de această autoare pe care actorii excelenți ai Naționalului bucureștean au primit-o cu entuziasm și chiar au suferit când, din cauza pandemiei și lipsei de fonduri, proiectul a fost amânat. Tema exilului a fost făcută și răsfăcută atât în roman, cât și în teatru. Norman Manea chiar o predă la Universitatea Bard din statul New York și eu însămi am trăit-o și am scris despre ea alături de alți dramaturgi ca Saviana Stănescu, Mircea M. Ionescu, Matei Vișiniec etc. De aceea am fost foarte curioasă cum o va aborda Alexandra Badea.
Spre deosebire din nou față de TDR care, acum câțiva ani, sub o altă direcție, a montat un alt dramaturg român stabilit la Paris, George Astaloș numai după ce acesta a murit (acest teatru devine un pic morbid, nu?), și a redus (măcelărit?) piesa Balul Cimitirului la un scenariu regizoral de doar 11 pagini, spectacolul Alexandrei Badea durează 3 ore (cu pauză) ceea ce îi permite o respirație epică de anvergură de care publicul s-a dezobișnuit dar de care teatrul bucureștean, atât de orientat pe imagine, pe farsă și pe superficial, are mare nevoie. Cel puțin din când în când, ca un contrapunct menit să ne reamintească că drama de calitate, de la Eugen O'Neill la David Hare la Sarah Ruhl sau Yasmina Reza este în primul rând literatură.
Alexandra Badea face o combinație ingenioasă între teatrul reportaj și bildungsroman și explorează mai puțin viața de exilat din Franța (așa cum probabil mulți spectatori au așteptat și poate au fost dezamăgiți). Exilul ei sondează rădăcinile sufletești ale emigranților Ema și Vlad (minunat interpretați de Ada Galeș și Emilian Oprea) pe patru generații care încep demult, în comunism, și continuă până în actualitate, atât în România cât și în Franța, influențându-le gândurile și destinul.
Ce impresionează de la început sunt forța scriiturii, profunzimea când precisă, când lirică a ideilor, rafinamentul muzicii originale create de Călin Țopa (Bravo!) și prospețimea regiei. Sunetul este și el impecabil pe ansamblu, cu 2-3 mici probleme cu lavaliera în partea a doua. Interpretarea ne arată ce trupă excelentă are TNB-ul când este pusă cum trebuie în valoare. Jocul este firesc, sensibil, foarte atent la tipologie dar curățat complet de 'zgura' clișeelor și a imaginii familiare acumulate din alte ipostaze, transmițând-ne plăcerea cu care actorii au lucrat și crezut în Alexandra Badea.
Spectacolul începe cu Ada Galeș mergând printre spectatori și întrebându-i (cu o cameră de filmat în mână care transmite imagini în direct pe fundalul scenei mari) dacă s-au gândit vreodată să emigreze și de ce au făcut-o sau n-au făcut-o. Este o temă care va fi explorată de toate personajele, pe toate fețele, la care se adaugă întrebări despre de ce unii s-au întors și alții nu, ce s-a schimbat în România de la Revoluție și ce nu, și despre acea fractură interioară pe care o purtăm cu toții în suflet, pe care o moștenim din familie, cu care trebuie să trăim toată viața. Motiv pentru care deseori, în anonimatul emigrației, avem libertatea să ne reinventăm.
Prima parte a spectacolului este rotundă, învăluitoare și rafinată, cu multe spații de joc simultane ce pun bine în valoare marea scenă a TNB-ului (scenografia discretă și realistă semnată de Cosmin Florea), la care se adaugă multe proiecții video, atât preînregistrate, cât și în direct (realizate de Constantin Șimon, Florin Boicescu și Mircea Anca). Pe ansamblu, nu atât de dramatice și de îndrăznețe ca în Pescărușul lui Eugen Jebeleanu cu feel-ul lui de art house cinema, ci gen reportaj, dar tot de efect. De exemplu, un prim plan enorm al Adei Galeș care privește de sus, de pe ecran, în jos, spre scenă, ca o zeiță din cer care urmărește atent destinele și hybrisul muritorilor.
Spre finalul primului act încep să apară și anumite fisuri în această impresie de rotund a spectacolului care, în spirit francez, excelează la capitolul conversație despre problematici existențiale dar devine cam dens și greu de urmărit cu toată multitudinea polifonică dar cumva plată de planuri. În partea a doua se accentuează o lipsă de velocitate a poveștii, opusă celei cu care ne-a obișnuit construcția dramatică clasică, atît de impecabil creionată în teatrul și filmul american și englez. Acest statism devine însă un suport pentru câteva scene scrise minunat ca literatură, cu prea multe replici memorabile pentru a le menționa, și interpretate pe măsură. Spre final, câteva scene virează în melodramă dar regia le difuzează cu dibăcie, în extremis, cu ajutorul planului de reportaj.
Cum am menționat mai devreme, toți actorii sunt excelenți, nu numai Ada Galeș și Emilian Oprea. Mihai Călin, Ana Ciontea, Irina Movilă, Crina Semciuc, Vitalie Bichir, Diana Dumbravă și Aylin Cadîr au construit personaje proaspete și puternice, cea din urmă actriță livrând imaginea iconică a spectacolului - mireasă urcată pe o Dacie veche.
Mai puțin a funcționat personajul Ian (Alexandru Potocean), care începe în forță cu tipologia românului cam violent și mitocan care determină multe femei să părăsească România sau, dacă rămân aici, să își plângă soarta. O ipostază nouă a lui Potocean, care îl reinventează după o serie de roluri unde a mers pe carismă și oferă o doză de energie masculină acestui spectacol dominat de energii feminine. Doar că treptat, Potocean virează spre zona lui de confort unde este 'nice and charming' pierzându-și identitatea diferită de la început.
În concluzie, o premieră despre întrebările existențiale a patru generații, pentru un public rafinat, interesat de teatrul de idei și curios să descopere și alte fațete ale teatralității. Vă va delecta sau vă va pune pe gânduri aproape la fiecare scenă și multe replici o să vi se întipărească în minte și în suflet. Dialogul are o cadență poetică foarte frumoasă. Poate că o anumită parte a publicului, mai ales bărbații, vor recepta mai greu doza de statism, dar cred că spectacolul va atinge coarda sensibilă a multor spectatori.
Exil reprezintă o explorare dramatică formidabilă prin prospețime și profunzime care ar trebui să îndemne și alte teatre să iasă din zona de confort când e vorba de dramaturgia românească actuală și să fie mai deschise la noul care răsare, iată, în cele mai diverse forme și vrea să țină pas cu vremea. Bravo TNB, bravo Alexandra Badea!