Câte ceva despre relația ei cu România, o relație complicată și plină de paradoxuri, ne spune în ultimul ei spectacol, Exil, montat la TNB. Premiera a fost amânată cu doi ani din cauza pandemiei și a avut loc în septembrie 2022. În triplu rol de dramaturg, regizor și (re)sursă de analiză, Alexandra Badea abordează o temă actuală de mare interes - trauma trans-generațională.
Textul spune și comentează povestea unei tinere artiste care realizează un documentar despre emigrația din România. Nevoile care determină alegerea acestei teme sunt identificate de personajul Emei (Ada Galeș) ca fiind descoperirea "defectului de fabricație", acea neliniște care îi afectează relațiile și o baricadează într-o zonă de distanțare pe care rațiunea nu i-o poate explica și obsesia de a-și valorifica "partea distrusă", idee a filozofului preferat a-l mamei ei.
Ada Galeș începe spectacolul pe holul teatrului, îl continuă printre spectatorii așezați în sală, luând scurte interviuri: Ce însemnă pentru dumneavoastră fericirea?, V-ați gândit vreodată să emigrați? De ce da sau de ce nu? Ce vă deranjează cel mai mult în România? O face cu o cameră și un microfon, iar înregistrarea apare transmisă live pe un ecran în spatele scenei. Este o introducere în atmosferă care produce o mare varietate de reacții, atât celor intervievați, cât și celor care ar vrea sau nu să se trezească personaje în spectacolul pe care au venit să-l vadă. Revenită pe scenă, devine Ema, personajul principal, și într-un monolog, care se intersectează cu jocul unei scene în care îl cunoaștem pe Vlad (Emilian Oprea), băiatul cu care are o relație, ne introduce în subiect. Lucrează la un documentar. De aici încolo spectacolul devine un puzzle de scene (documentarul la care lucrează), care reconstituie povestea unei familii, de la străbunica Magda (Ana Ciontea) până la strănepoata Ema și fratele ei Ian (Alexandru Potocean) și chiar mai departe, la copilul lui Ian, emigrat cu mama sa în Japonia. Scenele nu au o liniaritate temporală. Momente din prezent, alternează cu scene construite ca amintiri ale membrilor familiei sau ale Emei. Alegerea acestor amintiri și forma pe care ea le-o dă în spectacolul-documentar nu are legătură decât cu susținerea temei centrale - imposibilitatea depășirii condiționării comportamentului generat de o traumă de care te desparte aproape un secol. Familia disfuncțională a Magdei, evreică, căsătorită cu un doctor ortodox pentru a scăpa de valul antisemit al anilor '40, va crea în lanț familii disfuncționale pe 5 generații. Toți copiii, nepoții, strănepoții și stră-strănepotul vor crește cu un singur părinte, un părinte care alege exilul, ca fugă. O fugă de realitate care le intră în ADN, ca un blestem.
Povestea se construiește de-a-ndoaselea, un du-te vino între anii '70, '90, 2020. Sunt alese momentele decisive, de cotitură. Nunta Irinei, fiica cea mare a Magdei, cu Marius, fiul lui Horia (Vitalie Bichir), erou de război și privilegiat al regimului la putere, colocatar impus de stat în casa Magdei. Nunta Oanei (Aylin Cadîr), fiica mijlocie a Magdei, momentul în care toată familia află că Irina e însărcinată și că a obținut un pașaport pentru a pleca la o conferință în Franța. Toți înțeleg că nu se va întoarce și nimeni nu e de acord cu decizia ei. Toți sunt conștienți de consecințele acestei decizii asupra propriilor vieți. Și totuși nimeni nu o denunță. Înainte de plecare Magda îi spune adevărul despre adevărata ei religie. Moartea Magdei, în anii 1990, când Irina se întoarce pentru prima oară în România cu fiica ei, Agnès, care își cunoaște tatăl și pe unchiul Paul, fratele mamei. Se îndrăgostește și hotărăște să rămână în România. Nunta lui Agnès cu sculptorul Liviu (Florin Călbăjos), prilej de ceartă pe vânzarea casei părintești, în care tânărul cuplu dorește să se instaleze, și pe care Paul și Irina hotărâseră să o vândă. O ceartă între Agnès și Liviu, cauzată de dificultăților financiare, din care aflăm că Liviu nu a dorit cei doi copii, pe Ema și pe Ian. Agnès divorțează și pleacă cu Ema la Paris. Ian rămâne în România cu tatăl său alcoolic. Prezentul cu Ema care înșiră amintiri pe o peliculă, Ian bea și se droghează, iar soția lui Ian și copilul lor locuiesc în Japonia, acolo unde Ian nu vrea să meargă nici măcar în vizită. Crede că așa e mai bine pentru copilul lui, fără să poată să vadă aceeași explicație ca fiind valabilă pentru faptul că propria mamă nu l-a vizitat în ultimii 20 de ani. După 20 de ani vrea să pară indiferent, refuză să o întâlnească pe Agnès. E nevoie de multe încercări eșuate pentru a dărâma barierele dintre mamă și fiul care s-a simțit abandonat.
Și mai sunt dezvăluirile, și ele niște amintiri, pe care nu știm sigur de la cine le știe Ema și, cel mai adesea, nici când le-a aflat. Că Marius a avut bilet de avion și dreptul de a părăsi România pentru reîntregirea familiei în Franța, drept pentru care Irina s-a luptat trei ani, făcând sacrificii disperate. Nu a plecat pentru că Magda și Horia, cei doi cuscri dușmani, au pus la cale să-l mintă pe Marius că mama lui, deși nu se vede și nici ea nu știe, nu mai are mult de trăit. Că la plecarea din România Agnès nu l-a putut lua și pe Ian pentru că acesta s-a împotrivit, țipând că el vrea să rămână cu tatăl său. Amintiri despre cum se evită subiectul sinuciderii Oanei la scurt timp după plecarea Irinei în Franța.
Prezent, amintiri comune ale familiei, reconstituite de Ema, și amintiri complet construite din informații pe care nu știm cine le-a povestit. Pentru că nimic nu se discută deschis în această familie. Totul e secret până când nenorocirile care decurg din secret forțează adevărul. Pentru că mint în ideea de a se proteja, pentru că își arată iubirea cel mai adesea prin ceea ce nu fac, prin ceea ce nu spun.
Pentru Ema toate astea încep în România. La rândul ei, Alexandra Badea, care îi împrumută Emei o parte din propria poveste, ne face și pe noi părtași. Fiecare cu povestea lui, care se intersectează undeva cu povestea ei și cu povestea Emei, suntem cu toții prizonierii eredității traumelor. O esențializează prin afirmația că în România oamenii nu se privesc în ochi. Încearcă să o universalizeze printr-o referință la performance-ul Marinei Abramovic , The Artist is present, 2010, MoMa, despre care ne povestește Ema. Relația este însă forțată. Dacă nu știi performance-ul nu înțelegi, dacă îl știi te deranjează relatarea denaturată a acestuia. Lăsând la o parte sensurile total diferite pe care Marina Abramovici le-a dat privitului în ochi cu oricine s-a așezat în fața ei pe durata acelui performance, relația ei cu Ulay a fost una sinceră, la polul opus față de relațiile despre care ne vorbește Alexandra Badea în textul ei.
Alexandra Badea desenează o schemă a propagării efectelor traumei pe care o umple cu scene în care construiește personalități și relații. Trauma inițială are trei variante de efecte, materializate în destinul celor trei copii ai Magdei - răzvrătire (Irina), adaptare (Paul), sinucidere (Oana). Cei rămași în viață sunt impregnați de influența mamei care va fi dominată de ideea de introvertire, de izolare și refulare a emoțiilor care pot genera suferință. La rândul lor vor crește copii care vor fi convinși că aceasta este normalitatea. Și tot așa.
Totul are o alură de telenovelă melodramatică, în care planurile deschise se închid unul câte unul, cu explicații care vin cel mai adesea prea târziu pentru personaje. Prima care devine conștientă de acest tăvălug al nenorocirilor este Ema, care trăiește în epoca psihoterapiei care impune introspecția, sondarea subconștientului, identificarea traumei și acceptarea sinelui. Cam în termenii aceștia este construit tot limbajul scenic, un limbaj al clișeelor, atât de propriu anilor 2020. Pentru dinamizarea atmosferei și pentru a ajuta cumva la delimitarea sectoarelor de amintiri, sunt inserate scene în care epoci diferite sunt prezente simultan pe scenă. Irina (Crina Semciuc și Diana Dumbravă), Agnès (Cosmina Olariu și Irina Movilă), Marius (Emilian Mârnea și Liviu Lucaci) și Paul (Ionuț Toader și Mihai Călin)sunt prezenți în spectacol și ca tineri și la vârsta maturității.
Spectacolul are o construcție dramaturgică de o mare claritate. Cu unsprezece personaje, dintre care patru sunt prezente în scenă într-o variantă la tinerețe și o alta în prezent, cu slalomul între epoci, construcția personalităților foarte diverse ale personajelor, alternarea scenelor jucate cu explicațiile la public ale Emei și cu proiecțiile filmate live sau filmulețe realizate anterior și proiectate pe ecran, rămâi uimit de limpezimea narațiunii, de claritatea conceptului.
Ceea ce încurcă și, în final, plictisește, este efortul de a diferenția construcția scenelor în funcție de momentul temporal al acțiunii printr-un joc teatral diferit. Prezentul pare jucat în cheie realistă, amintirile variază între un joc plat, lipsit de emoție (ex. scena în care Agnès încercă să se sinucidă), un joc hiperrealist (nervozitatea exagerată a Irinei, care întoarsă acasă după 20 de ani, pentru moartea mamei, intră pe ușă și începe să țipe) sau realist atunci când Agnès revenită acasă reînvie (pe scenă la propriu) amintirile certurilor ei din tinerețe cu Liviu. Se creează o senzație de neverosimil, ceea ce nu cred că e scopul unui documentar, oricât de post-dramatic sau postmodern ar fi.
Actorii par adesea nesiguri pe ce joacă, trecând de la o variantă de joc la alta fără să poți să ții pasul de fiecare dată cu motivul pentru care fac asta. Irina Movilă e singura care găsește mereu tempo-ul potrivit, cea pe care o crezi în ceea ce transmite în fiecare moment.
Scena finală în care toți actorii sunt pe scenă, Irina și Agnès stau pe canapea ținând în poală capul variantelor lor mai tinere, este momentul adevărului. Irina, Agnès și Ema repetă secretul bunicei lor, trauma inițială, compromisul făcut în numele supraviețuirii. Pare o încercare ratată de a construi un mecanism care să detensioneze atmosfera. Dar e doar o altă scenă în care nimeni nu lasă sentimentul că se simte confortabil cu ceea ce joacă. Pare o ședință de hipnoză colectivă. După care toate personajele reușesc să-și depășească toate problemele. O soluție prea facilă pentru o problemă atât de serioasă. Și toți ne privesc în ochi, pe noi, spectatorii din sală. Artiștii sunt prezenți. E preferabil să nu-ți treacă prin cap ideea asta.
Scenografia și costumele urmează construcția dramaturgică. Decoruri realiste, plasate în diferite zone ale scenei, alternează cu decorul suprarealist al bordurilor uriașe de beton, lipsa oricărei urme de vegetație, două felinare chioare, mese și scaune pe o terasă unde se țin nunți. Schimbările de decor se fac pe explicațiile Emei despre ce am văzut până în acel moment.
Costumele sunt așa cum și le imaginează Ema, chiar dacă ele ar fi fost imposibil de procurat în 1970, încă o întărire a ideii că amintirile au o componentă ficțională variabilă.
Automobilul Dacia și valiza, prezentă în foarte multe scene, accentuează ideea exilului permanent, exterior și interior.
Muzica vine să adauge intensitate scenelor. Magistrală a fost potrivirea melodiei Je suis malade care însoțește o scenă paroxistică în care o mireasă e suită pe capota Daciei la volanul căreia se află varianta matură a personajului (Irina), în timp ce pe scenă ai în stânga un dormitor cu un pat în care stă trântită Agnès tânără, rămasă în România (1990) poate pentru Liviu, poate pentru a-și cunoaște mai bine tatăl sau poate doar pentru a scăpa de mama ei, iar în dreapta e Agnès matură intrând în decorul casei părintești (2020). Pe ecran e proiectată Lara Fabien cântând, Ema este și ea undeva în statele scenei, cu spatele la public, cu un microfon în fața ei, identificându-se cu cântăreața care evocă (textul melodiei) o copilărie a singurătății, cu o mama care o lăsă mereu singură acasă. Discuția va avea loc un pic mai târziu între Agnès și Ema în exact aceeași termeni.
Genul acesta de dantelărie scrupuloasă, matematică, perfecționistă, pe care Alexandra Badea îl folosește până dincolo de posibilul omenesc, în fiecare detaliu al spectacolului documentar, despre familie, societatea românească și omenire, explicațiile dublate, triplate, qvadruplate, epuizează răbdarea spectatorului și dau o senzație de aroganță, dând spectacolului o tentă moralizatoare, de genul - Vă zic până pricepeți.
Departe de a-mi pierde încrederea în valoarea artistei Alexandra Badea, îndrăznesc să bănui că nu s-a împăcat cu România. În chirurgie este o vorbă - Niciodată la ai noștri (rudele medicilor) nu le merge la fel de bine ca celorlalți pacienți. În spatele ei stă adevărul că medicii se străduiesc exagerat de mult și ei sunt cei care se comportă diferit, ceea ce nu aduce un plus.
Exil, de Alexandra Badea
Regie - Alexandra Badea
Scenografie - Cosmin Florea
Asistent regie - Patricia Katona, Simina Siminie / Stagiar regie - Tudor Licu
Muzica originală - Călin Țopa
Regia tehnică - Adrian Ionescu
Distribuție - Ada Galeș, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crina Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Liviu Lucaci/ Richard Bovnoczki, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir.