Limite transgeneraționale - Exil la Festivalul Național de Teatru, 2023

A treizeci și treia ediție a Festivalului Național de Teatru reunește sub umbrela temei din 2023, Laboratoarele sensibilului, o multitudine de spectacole provocatoare, ce vorbesc despre subiectele tabu ale societății moderne. Pe câteva dintre ele am reușit deja să le văd în cadrul Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț, însă repertoriul bogat al evenimentului nu lasă loc pentru repetiție. Fiind pentru prima dată acreditată la un festival de teatru în capitală, am profitat de ocazie ca să urmăresc spectacolele aflate "la ele acasă". Unul dintre acestea este Exil, pus în scenă la Teatrul Național București, cu textul și regia semnate de Alexandra Badea. Voi sări peste sentimentul copleșitor și debusolarea de care am fost cuprinsă când am pășit întâia oară în clădirea impunătoare a teatrului și voi trece direct la produsul artistic.

Spectacolul debutează prin imersarea publicului în universul său. În timp ce spectatorii intră în sală și își ocupă locurile, protagonista Ema - despre care aflăm ulterior că regizează un film documentar - îi roagă pe cei deja prezenți să vorbească în fața camerei despre perspectivele emigrării și experiența lor personală cu subiectul. Imaginea este proiectată în timp real deasupra scenei imense din Sala Mare a Naționalului. Acest gest de implicare a publicului nu este doar un artificiu tehnic și estetic, ci anticipează caracterul universal valabil al poveștii ce urmează să deruleze în fața lui. Emigrarea în masă a românilor de pretutindeni este un subiect ce ne afectează la nivel de comunitate, astfel că nu este deloc greu să te regăsești într-o parte din întâmplările prezentate.

Textul dramaturgei, inspirat din viața ei personală, expune fricile, nesiguranțele și limitele auto-impuse transmise de la o generație la alta într-o familie cu origini evreiești. Montarea colosală din toate punctele de vedere dublează complexitatea piesei, conturând un produs final larger-than-life. Exil este genul acela de spectacol, întâlnit tot mai rar, care te face să îți chestionezi propria realitate. La care te gândești noaptea înainte să adormi. De la care pleci fascinat, dar și cu un gol în stomac, pentru că ți-a aruncat în față adevărul inconfortabil de care încerci să fugi, asemeni personajelor care conturează narațiunea.

Ema - interpretată fără cusur de Ada Galeș - este cea mai tânără membră a unei familii care a nutrit decenii întregi o ură mai mult sau mai puțin justificată față de România. Ajunsă la un moment de criză, ea încearcă, împreună cu fratele ei Ian - jucat de Alexandru Potocean într-o savuroasă cheie comică specifică actorului - să își înțeleagă propria persoană cu ajutorul trecutului și prin intermediul filmului pe care îl face. Catalizatorul acestui proces este Vlad - în rolul căruia se află carismaticul Emilian Oprea. El reprezintă un potențial partener romantic stabil de care protagonista are constant impulsul să fugă, fapt care o determină să caute răspunsuri. Rolurile interpretate de o distribuție de excepție alcătuită din Cosmina Olariu, Crina Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Richard Bovnoczki, Liviu Lucaci, Ionuț Toader, Aylin Cadîr și Vitalie Bichir completează încurcatul arbore genealogic al familiei.

https://resurse.liternet.net/imagini/agenda/imagini05/exil1.jpg
Firul narativ al spectacolului se construiește treptat și acronologic, ca un puzzle care este pus cap la cap gradual. Femeile sunt mereu punctul central al acțiunii, iar istoria pare că se repetă cu fiecare generație prezentată: în anii 1970, în anii 1990 și în anii 2020. Personajele se află într-un ping-pong constant între România și Franța, mereu în căutarea unui loc în care să se simtă ori acasă, ori destul de departe de casă, un loc în care să se regăsească și să își găsească libertatea - fără să realizeze însă că lanțurile care le încătușează sunt o parte intrinsecă a lor și că schimbările exterioare nu determină transformări interioare.

Camera video - un instrument util atât în universul piesei, cât și în afara lui - continuă să fie folosită pentru a reliefa anumite detalii și gesturi, nelăsând emoțiile actorilor să se disipeze în vastul spațiu scenic. Diferitele planuri temporale se întrepătrund cu ajutorul imaginilor proiectate, a căror estetică se modifică în funcție de perioada filmată. Uneori personajele din prezent reacționează pe ecran la deciziile luate pe scenă de versiunile lor mai tinere. Cele două schimbări ale decorului simplu și maiestuos deopotrivă, semnat de Cosmin Florea, sunt acompaniate de clipuri filmate anterior în care echipa dezbate temele spectacolului - o soluție ingenioasă pentru a distrage atenția de la planul scenei.

Deși are tendința de a deveni tezist și melodramatic pe alocuri - în definitiv, e o adevărată artă să reușești să prezinți situații dramatice fără să cazi în melodramă -, Exil intră sub pielea spectatorului și își transmite cu succes mesajul presărat în final cu optimism. Spectacolul excelează în special în a trage un semnal de alarmă cu privire la o serie de clișee pe care toți le simțim înăuntrul nostru, dar pe care ne este foarte greu să le aducem la suprafață și să le conștientizăm cu adevărat: că nu ne privim în ochi din rușine, că fugim de ceea ce nu putem controla, că a ne adapta ușor înseamnă și a fi lipsiți de identitate, că nu contează atât de mult locul în care trăim, ci cum trăim. Că suntem singurii care ne impunem limite și tot singurii care le putem distruge.