Din păcate, în Exil, scriitoarea Alexandra Badea, autoarea textului, o sabotează sistematic pe regizoarea omonimă.
Textul spune povestea a patru (nu trei, cum greșit scrie pe pagina TNB) generații dintr-o familie românească ajunsă, în urma variilor traume, una româno-franceză. Faptul că ar exista un sîmbure autobiografic este complet lipsit de relevanță pentru adevărul dramatic, scenic. E o poveste în care se înfruntă caractere puternice, una despre relații de forță (psihică), despre dominare, din partea unora, renunțare, din partea altora, despre frică și despre încercarea de eliberare din ghearele ei. Titlul se referă la un fel de exil interior din care personajele încearcă să evadeze.
La prima generație, imediat după război, în casa dintr-un cartier select al unui medic bucureștean e repartizată familia unui reprezentant al noii puteri; cele două familii sînt obligate să conviețuiască și resentimentele nu se domolesc nici după mai bine de douăzeci de ani, cînd fata de familie (Irina) se mărită cu Marius, băiatul uzurpatorilor. Prin 1970, Irina emigrează în Franța cînd e însărcinată, devine Irène, naște și își crește singură fata (Agnès) care nu-și cunoaște tatăl vreme de douăzeci de ani, pînă cînd ajunge la București pentru înmormîntarea bunicii. Ca să scape de presiunea autoritară a mamei, se stabilește în București (oraș care îi place, i se pare viu etc.: sîntem în 1992), în vechea casă a familiei, se mărită aici cu un sculptor (Liviu), are doi copii (Ema și Ian). Sculptorul simte că se ratează și cade în patima beției, Irène vine și o ia la Paris pe Agnès împreună cu fiica ei, Ema, lăsîndu-l pe băiat (Ian) în grija tatălui alcoolic (mai degrabă invers, băiatul ajungînd și el alcoolic, consumator de droguri, incapabil să-și articuleze o viață socială și personală normală). După ani, prin 2021, Ema încearcă să-și alunge demonii și să înțeleagă ce-i cu ea, strînge pe peliculă mărturii ale membrilor familiei: e felul ei de a se elibera și accepta. La final, totul se lămurește prin marele secret al bunicii Magda (prima generație): era evreică, își schimbase numele ca să scape de deportare, a trăit toată viața sub o identitate falsă, s-a ascuns și, drept urmare, generație după generație i-a moștenit fricile și traumele. E aici o aplicație de manual a unei teorii vehiculate explicit în text, despre "psihologia transgenerațională" care are ca efect "trauma transgenerațională"; doar că aici nu e vorba despre o traumă colectivă.
Lăsînd la o parte șubrezenia unei asemenea rezolvări, cum se vede, povestea acestei familii nu e nicicum exponențială pentru România: poate fi, eventual, un bun studiu de caz. De aceea, încercarea de a face din ea una exemplară e stupidă. Nelalocul lor sînt și interviurile pe care Ema le ia la începutul spectacolului unor spectatori, întrebîndu-i dacă s-au gîndit vreodată să emigreze, cum se simt aici etc. La fel de prost pică și inserturile filmate cu discuțiile dintre actori despre problemele structurale ale României, despre ce-ar trebui schimbat etc. Se vorbește excesiv despre "noi", se vehiculează clișee despre lipsurile "noastre", ale românilor, se dau sentințe care țin de cea mai primitivă psihologie a popoarelor (parcă nu putem depăși etapa Drăghicescu!). Totul e la nivel de psihoterapie de cafenea, de manual motivațional, de coaching de tipul "Cum să ne cunoaștem sinele și să trăim în bună armonie cu noi înșine" (unul dintre personaje chiar cu asta se ocupă, e coach, și cu asemenea texte o "vindecă" pe Ema - happy end forțat și deloc plauzibil în logica textului). Ar fi fost grozav să se simtă o urmă de autoironie detașată, dar mi s-a părut, dimpotrivă, că textul și autoarea lui se iau foarte în serios.
Pe lîngă lozincile de tip psihoanalitic, mai apar și cele ideologizante (vezi, mai ales finalul, în care e invocată pînă și trauma colectivă a Holocaustului și reticența românească în privința recunoașterii purtării nu tocmai blînde cu evreii trăitori aici). Corectitudinea politică a textului mai cuprinde și un personaj homosexual deși nimic din desfășurarea dramaturgică nu impunea ca fratele Irinei să fie astfel. Prin comparație, Trei generații, al Luciei Demetrius, e un text mult mai bine scris și mai motivat în contextul de-atunci.
Păcat, pentru că, altfel, regizoarea își știe meseria. Știe să creeze relații între actori, știe să creeze emoție, momente de tensiune, chiar unele foarte frumoase vizual. Povestea e narată neliniar, alternînd epocile, iar personajele sînt jucate, la vîrste diferite, de actori diferiți, aflați uneori alături pe scenă, privindu-și imaginea din tinerețe. Un mare plus al spectacolului, pe lîngă scenografia spectaculoasă și perfect funcțională a lui Cosmin Florea, e integrarea organică a tehnicii video (remarcam asta și la spectacolul de debut din 2003). Documentarul făcut de Ema e pretextul excelent ca multe scene să fie filmate pe viu, în spectacol, și proiectate în fundal. Ceea ce e salutar mai ales în sala asta imensă de la TNB, unde, altfel, e imposibil să vezi expresiile actorilor. Pe de altă parte, cred că și din pricina acestei tehnici, și ca urmare a frazării actorilor, părți din spectacol dau senzația de film, adică transmit o exteriorizare care nu e proprie teatrului tradițional.
Păcat, mai ales, pentru că textul are și bucăți bine scrise, replici care țin și oferă spațiu de desfășurare actorilor. Creații solide, în limita partiturilor oferite, fac Ana Ciontea (Magda, mama din prima generație, autoritară, neînduplecată, ascunzîndu-și traumele cu riscul îndepărtării de copii), Mihai Călin (Paul, fiul din a doua generație, tipul conciliant care renunță la fericirea personală pentru a proteja familia), Vitalie Bichir (Horia, comunistul care a forțat "găzduirea" în familia Magdei), Richard Bovnoczki (fiul lui Horia, la vîrsta matură), Emilian Oprea (coach-ul, iubitul Emei, un tip luminos și cald, în ciuda precarității analizelor psihologice pe care le debitează), Crina Semciuc (Irina de pînă la emigrare, o fată decisă, luptătoare, deloc dispusă să se adapteze rigorilor impuse de mamă). Prin contrast, Diana Dumbravă e neconvingătoare în rolul lui Irène, jocul ei detașat și cam lipsit de nuanțe neavînd nici o legătură cu cel al Crinei Semciuc: e, totuși, același personaj la vîrste și experiențe diferite, ceva trebuie să se fi păstrat în comportare. Continuitate există, însă, în interpretările pătimașe, în adevăr, ale celor două Agnès: Cosmina Olariu (la tinerețe) și Irina Movilă (la maturitate); ele creează unele dintre cele mai tensionate și consistente momente dramatice. Excelent, de asemenea, Alexandru Potocean (Ian, fiul lui Agnès), în încrîncenarea disperată pe care o afișează, lăsînd să iasă la suprafață și rare tresăriri de duioșie. Un rol complicat, amplu, face Ada Galeș (Ema) care alternează atitudinea exterioară din scenele în care e reporter sau filmează pentru documentarul a cărui finalitate nici ea nu o cunoaște bine, cu implicarea asumată din scenele cu Alexandru Potocean sau / și cu Irina Movilă. Jocul ei e foarte natural și nuanțat, lipsit de ostentație, dar deloc plat, trecerile se fac natural. Și în cazul ei, ca și la Irina Movilă, Cosmina Olariu, Emilian Oprea, Mihai Călin, Ana Ciontea, Alexandru Potocean, filmările de aproape fac enorm de mult bine, dezvăluind publicului o paletă foarte largă de trăiri ale actorilor pe care, altfel, le-ar pierde în imensitatea sălii "Ion Caramitru" căreia se adaugă distorsionările vocilor pricinuite inerent de lavaliere.
Se vorbește mult despre suflul nou pe care ar trebui să-l aducă în TNB și, în general, în teatrul românesc, noua generație de autori dramatici. Ar fi trist dacă el, suflul cel nou, s-ar rezuma la creații marcate ideologic care cochetează cu un neoproletcultism indigest, cînd nu cad în propagandă pură, la nivel de brigadă de agitație. Nu tematica e baiul, teatrul politic e perfect legitim, ci schematismul, tezismul și sărăcia limbajului estetic. Deocamdată, însă, cam asta avem (nu mă refer numai la acest text, salvat, totuși, în bună măsură de regie și actori) și viitorul nu sună deloc bine.