Spectacolul Alexandrei Badea - Exil, m-a proiectat în trecutul și prezentul unor oameni, unor personaje, dar și în trecutul meu. M-a absorbit așa cum un burete absoarbe un lichid, ca mai apoi, la final, să mă stoarcă.
Pe scena mare a TNB-ului timpurile și locurile s-au întrepătruns. Trei generații, fiecare cu destinul ei, se vor confrunta memorialistic pe scenă, pentru că destinul uneia va influența destinul celei ce urmează, fiecare purtând un însemn evident, precum fierul încins care lasă o urmă adâncă în piele, drept moștenire de familie. Iar această moștenire e una greu de dus, de înțeles, de acceptat, de evitat.
Spectacolul începe în timp ce lumea încă își face intrarea în sală. Ema (Ada Galeș), o tânără, am putea spune protagonista spectacolului, se plimbă printre spectatori, cu o cameră de luat vederi în mână, invitându-i la o confesiune, pornind de la întrebarea: ați fost plecat din România sau ați pleca din România? Au fost spectatori care și-au manifestat dorința de a spune fie că au fost plecați din țară, dar s-au reîntors, fie că nu s-au gândit să plece, fie că țara asta nu are nimic atrăgător și se speră să nu mai apară vreo manifestare de genul mineriadelor, fie că este singura țară în care se regăsesc... Apoi tânăra se mută pe scenă și își ia rolul în primire. Ce vrea, de fapt, această tânără? Să se descopere printr-un film, documentar zice ea, și să afle astfel de ce se simte ea ca o ființă defectă / stricată.
Fiecare femeie din familia Emei: mama, bunica și străbunica, are o durere ascunsă, o poveste de viață pe care o tăinuiește de copiii săi, pentru a-i proteja, fără însă a realiza că, de fapt, această așa-zisă protecție nu face decât să adâncească hăul care se cască între generații, care accentuează neînțelegerile și duce la o lipsă de comunicare acută și maladivă. Durerea lor, a fiecăreia, nemărturisită, se transmite cu asupră de măsură copiilor, pentru că e evidentă incapacitatea de gestionare a acțiunilor, a sentimentelor personale raportate permanent la ceea ce au trăit.
Străbunica, Magda (Ana Ciontea), provine dintr-o familie de evrei deportați, care acceptă un mariaj de compromis, renegându-și obârșia, pentru a-și asigura un trai decent și o viață acceptabilă. Odată trăia într-o familie înstărită, dar acum este nevoită să accepte instalarea abuzivă, cu acordul statului, după instalarea comunismului sovietic în România, a unei familii de oameni simpli, needucați, care aspiră, la rândul lor, la o viață mai bună, mai înstărită. Ura și diferența de clasă se simte în toți porii. Această femeie își crește cei trei copii, două fete și un băiat, cu exigență, cu pretenții, cu ură chiar, considerând că doar astfel ei vor face față vieții. Durerea ei e înghesuită undeva, într-un colțișor îndepărtat de inimă, precum o bijuterie prețioasă, care trebuie păzită și ascunsă de ochii tuturor, o bijuterie care nu mai strălucește demult, dar care înțeapă. Doar că, uneori sau poate de cele mai multe ori, e bine ca această bijuterie, tocmai ca să nu își piardă strălucirea, să fie purtată, metaforic vorbind. Altfel se pietrifică și pietrifică. Adică trebuie să spunem ce ne doare, nu să ascundem și să ne transformăm în niște monștri pentru copiii noștri. Magda este incapabilă să aibă o relație de prietenie cu copiii ei, ea distanțându-se mereu, având doar pretenții de la ei: să fie așa, să facă așa, așa cum trebuie (dar cum trebuie?!), fără să se gândească la propriile lor dorințe și sentimente. Și astfel distanța dintre ei crește. Fiecare dintre cei trei copii simte și resimte în felul lui acțiunile mamei. Durerea ei, tocmai pentru că este nespusă, se răsfrânge asupra lor și le marchează viețile. E moștenire de familie. Și nu doar între mamă și copii se va căsca hăul, va crește distanța și incapacitatea comunicării, ci și între ei, între frați. Și fiecare va dezvolta pentru celălalt sentimente de invidie, de neînțelegere, incerte, traumatizante și atunci când vor avea puterea să le spună, e puțin cam târziu.
Fiica cea mare, Irina (Crina Semciuc), se va îndrăgosti tocmai de fiul celui cu care au fost nevoiți să împartă casa (doar un perete îi despărțea, fizic, unii de ceilalți), ajuns bine poziționat în sistemul de conducere comunist - Marius (Emilian Mârnea - Marius mai tânăr și Richard Bovnoczki). E o iubire sinceră între cei doi, evident neîmpărtășită nici de mamă, dar nici de fratele ei. Însă Irina este o fire hotărâtă (pentru această oarecum independență este invidiată de sora ei), care știe că vrea iubire (nu a cunoscut acest sentiment până în momentul în care l-a întâlnit pe Marius), că vrea să fie liberă (chiar dacă nu îi este prea clar ce înseamnă a fi liber) și să își asume propriile decizii. Astfel, decide să se căsătorească cu alesul ei, în ciuda nemulțumirii mamei și a tuturor argumentelor invocate de aceasta. Nunta nu este cea mai fericită, nu are cum să fie. Ura pe care o nutrește mama ei față de cuscrul său este și va rămâne evidentă.
La scurt timp, Irina, care simte tot mai acut, mai apăsător traiul din România, are oportunitatea, lucrând în cercetare, să participe la o conferință în străinătate, fapt care o determină să se gândească la posibilitatea de a părăsi definitiv țara. La momentul respectiv știe că este însărcinată, fapt care o face să fie și mai hotărâtă să plece și să ceară azil politic, pentru că visează la o lume mai bună pentru copilul ei. Sunt discuții între ea și Marius, cum va proceda ca să îl aducă și pe el, conștienți fiind că familiile lor e posibil să aibă probleme. E o decizie dificilă pentru amândoi, dar definitorie pentru viața lor viitoare. Mama ei află de planurile fiicei sale și declanșează un adevărat scandal. Dar Irina este hotărâtă și va pleca. Egoismul mamei, pe care de fapt i-l reproșează fiicei, permanent, o va determina să îl convingă pe cuscrul său să-și mintă propriul fiu cum că mama lui e pe moarte și astfel să îl determine să nu mai plece, cu toate că obținuse pașaportul spre libertate, sperând ca astfel să o determine pe propria-i fiică să revină în țară. Marius nu va mai ajunge în străinătate, ruptura e iminentă, durerea profundă. Astfel distanța dintre Irina și mama ei se va mări considerabil. Acolo, departe de România, se va naște Agnes.
Agnes (Cosmina Olariu - Agnes tânără și Irina Movilă) trăiește într-o țară liberă, dar faptul că nu își cunoaște rădăcinile, nu își cunoaște tatăl, îi produce un gol, pe care ar vrea să-l umple. Amândouă, Irina/Irene se reîntorc în România la moartea mamei, respectiv a bunicii. Agnes este o tânără oarecum rebelă, care nu are la rându-i o relație prea apropiată cu mama ei, tocmai pentru că mama ascunde și ea prea multe, transformând-o într-o străină, o străină care folosește minciuna drept armă de protecție. Întoarcerea în România va însemna pentru Irina întoarcerea în trecut sau, mai degrabă, devoalarea anumitor lucruri nepuse pe tapet. Fratele (Ionuț Toader - Paul tânăr și Mihai Călin), care părea a fi fost de partea mamei și nu a ei, era de fapt un neînțeles la rândul său, pentru că nu putea vorbi, într-o țară comunistă, despre iubirea pentru cei de același sex. Era subiect tabu, chiar mai mult decât tabu, era periculos. Dar și-a acceptat soarta, devenind un singuratic. Abia acum au curajul să vorbească și despre sora lor (Aylin Cadîr), despre sinuciderea ei. Iată, un al treilea copil marcat de existență, de o familie dezbinată, dar care nu a avut puterea celorlalți de a supraviețui și de a merge mai departe.
Agnes își va întâlni pentru prima dată tatăl și va încerca o legătură, vor încerca amândoi să se cunoască, să se descopere - un nou drum al cunoașterii de parcurs. Rebela Agnes va întâlni în România un tânăr sculptor. Dragoste la prima vedere, o dragoste care se va stinge treptat, care va cauza alte traume și care o va determina pe Agnes să plece din nou în Franța. Sculptorul este un artist frustrat, neînțeles, care devine, cu timpul, un alcoolic. Cu el Agnes are doi copii: pe Ema și pe Ian (Alexandru Potocean), care, la divorțul părinților vor fi "împărțiți" (de fapt, ulterior, vom afla că puștiul de doar 6 ani, Ian, avea nevoie atunci mai mult de tatăl său, ca exemplu masculin, fără să realizeze ce va urma, și i-a spus mamei că el vrea să rămână cu el). Agnes va închide în ea, așa cum au făcut și mama și bunica ei, durerea, of-urile și se va înstrăina de proprii ei copii. Justificările, atât de tardive, sunt greu de înțeles, de acceptat, pentru că au avut serioase repercusiuni, mai ales asupra fiului, care a ajuns la rându-i dependent de droguri și alcool.
E un adevărat hățiș, greu de descurcat (ce am povestit eu în rândurile de mai sus sunt crâmpeie și astea pot părea și mai întortocheate), asta și pentru că acolo, pe scenă, sunt salturi temporale, iar personajele apar dublate: dacă dialogul care se poartă are acțiunea în 1970 este susținut de personajul Irina, de exemplu, tânără atunci, în imediata apropiere, urmărind întreg acel dialog, intervenind cu explicații uneori sau continuând povestea, se află Irina matură, femeia care a ales calea exilului. La fel va fi și cu Agnes, și cu Marius... Și în mijlocul acestor personaje de ieri și de azi stă Ema, care filmează și proiectează pe un ecran mare momentele-cheie din viața acestora, dar și din viața ei prezentă. E teatru în film și poveste în poveste.
Ema, cea care a venit în România să se descopere pe sine, caută la rându-i iubirea. Doar că până te descoperi cu adevărat, până afli ce îți dorești cu adevărat, e greu să descoperi iubirea. Relația care se întrevede cu un bărbat matur, care nu este la prima lui dragoste, și prezența lui în acest moment crucial din viața Emei, este doar bobârnacul vieții de care avea nevoie ca să se desprindă și să înțeleagă, chiar să se înțeleagă. Și concluzionează, după toate câte le-a aflat, că nu e defectă, dar că avea nevoie de adevăr.
Salturi în timp, spații temporale, dublarea personajelor pe scenă, la vârste diferite, filmarea ca document justificativ, dar terapeutic, te proiectează pe tine, spectator, într-un vârtej amețitor.
Acolo, pe scenă, toate acele spații: încăperi, parcare, terasă de restaurant, sunt spații-martor al poveștilor, iar personajele care le populează, le aglomerează efectiv, le potențează prezența. Plecări, veniri, plecări, veniri. Teribil de interesantă această scenografie (semnată de Cosmin Florea) pentru că nu are neapărat elemente complicate, dar îți dă senzația de imensitate a spațiului (oricum scena TNB este extrem de ofertantă, tehnic vorbind). Iar muzica ce însoțește dialogurile personajelor, precum și imaginea lor proiectată, semnată de Călin Țopa, sporește misterul, sporesc trauma, emoționează.
Și la un moment dat, ca și când e nevoie de o pauză, ca să revenim într-un prezent al nostru, al tuturor, se proiectează o filmare cu actorii care stau de vorbă (poate e chiar o pauză de repetiții) despre ce a însemnat comunismul, ce puteai / nu puteai spune, despre faptul că, după mai bine de 30 de ani, nu prea s-a schimbat mare lucru în țară, despre clasa politică...
Ce înseamnă cu adevărat cuvântul acesta - EXIL? E oare doar plecare dintr-un spațiu material, dintr-un loc de baștină? Sau e o evadare dintr-o biografie cunoscut-necunoscută? Cred că, de fapt, esența acestui spectacol este căutarea de sine. Ne exilăm în noi înșine, în durerea surdă, în vorba nespusă, în adevărul ascuns, iar soluția e poate un țipăt eliberator (se va auzi pe parcursul spectacolului câte un țipăt care sfâșie tăcerea din sală).
Propunerea teatrală a Alexandrei Badea, inspirată și de propria-i biografie, pune la grea încercare spectatorul. Întreg acel hățiș de povești și personaje, de salturi în timp, de problematici acute, pe care, sunt convinsă, le-am simțit / trăit mulți dintre noi, încarcă și îți dă de gândit. A fost un spectacol cu greutate, nu doar pentru spectator cred, ci și pentru actori, care au fost extraordinari.
(Foto: Maria Ștefănescu)
Exil de Alexandra Badea
Distribuția: Ada Galeș, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crina Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki / Liviu Lucaci, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir
Regia: Alexandra Badea
Scenografia: Cosmin Florea / Muzica originală: Călin Țopa / Light design: Mircea Mitroi / Sound design: Sorin Brehuescu, George Puiu
Producător: Teatrul Național "I.L. Caragiale" din București