Din amalgamul de amintiri și sentimente înghesuite în sufletul fiecăruia dintre actanții cuprinși în implacabilul mecanism social, asistăm la o dureroasă prise de conscience greu, dar obligatoriu de îndurat. Departe de a fi lămuritor - și, cu atât mai puțin liniștitor - demersul eroilor angrenați în iureșul amintirilor și explicațiilor devine un calvar necesar. De ce necesar? Pentru că, asumat cu voie sau fără, cu seninătate sau durere, fiecare dintre ei se vede obligat să înțeleagă și să-și asume destinul, așa cum i-a fost hărăzit, construit sau deformat el. Psihologia transgenerațională - o disciplină relativ nouă - este lentila prin intermediul căreia Alexandra Badea, ca scriitor, se aruncă în vâltoarea trecutului; cel pe care, cu sau fără voia ei (în calitate de parte implicată, poate chiar victimă) se vede silită să-l deconteze. Interesantă optică! Asta cu atât mai mult cu cât relevarea și reevaluarea noianului de traume sufletești, de vise sfărâmate prin barosul marii istorii în "fărâme individuale" se dovedește a fi pe cât de necesară, pe atât de chinuitoare. Oricât ai fi de generos și deschis la minte, reasamblarea bucăților de trecut, în căutarea cauzalității și a unei iluzorii coerențe motivaționale poate, cel mai adesea, să întreacă și bunele intenții, și buna credință. Cu toate eforturile de limpezire, rămân întotdeauna atâtea și atâtea chestiuni complicate, veșnic mâncate de carii minuscule, dar cu atât mai distructive cu cât se ajunge foarte greu la ele. Vremurile tulburi, ele însele de neînțeles odată ce au devenit istorie, provoacă pentru orice individ social reacții de adaptare - unii aleg curajul și sunt demni de respect pentru asta. Alții nu găsesc forța, sau le lipsește, pur și simplu, șansa. Întrebarea fundamentală: cum motivezi, cum explici, cum te împaci cu viața atunci când determinările cauzate de asemenea turbulențe implică nu numai propria condiție sau personalitate, răsfrângându-se asupra celor apropiați? Câtă vinovăție incumbă prudența, poate chiar lașitatea, atunci când cel ce le-a ales ca soluție de supraviețuire s-a gândit - cu temei, sau poate eronat - la modul prezumtiv în care consecințele deciziilor sale se vor răsfrânge asupra celorlalți membri ai familiei sale? Curajul este un sentiment frumos - temperat, însă, de responsabilitatea celui chemat sau împins să se eroizeze. Da, analizarea retroactivă a propriilor acțiuni poate conferi, à rebours, limpezire; în bine, sau în rău. Cât de simplu pare! Ce te faci, însă - dacă vrei să fi onest, sau măcar riguros, dacă nu cumva și masochist - cu ceea ce psihologii numesc implacabilul context emoțional? Are luciditatea dreptul să calce peste - sau să nu țină seama de - starea de spirit care a însoțit opțiunile acelea, pe care acum poate că le regretăm? Sau, și mai grav, le reproșăm celorlalți... cei de care noi am depins, la momentul respectiv, pe care am fost nevoiți să-i ascultăm? Aici e-aici! Timpurile trec, conjuncturile determinante dispar ori se transformă; poate că nici noi nu mai suntem de acord (parțial sau total) cu opțiunile acelea, unele impuse, altele - alese, pentru că așa am crezut ori am simțit la momentul respectiv.
Complicata dramă a exilului macină, poate, și acum, generații întregi. Familii oropsite, dezorientate sau disperate, înfricoșate, chinuite suferă - la capătul unui drum care, poate, nu s-a arătat a fi cea mai fericită soluție - primind reproșurile unor copii obligați să respecte restricțiile și deciziile părintești; chiar dacă acelea se dovedesc (prin prisma prezentului) a nu fi fost cele mai potrivite. Acum. Dar atunci...?!
Un text cu o consistentă încărcătură biografică, acest Exil poartă amprenta inevitabilă a reconsiderărilor. Înstrăinarea față de trecutul tău (societate, familie, vise) dar și în raport cu propriul EU, rămâne o cicatrice purtată pe viață. Depinde dacă o faci cu înțelepciune, împăcându-te cu tine și cu cei care au decis, poate, în numele tău... sau continui o răfuială sterilă, fără rost sau orizont... Cam așa ar putea fi perceput mesajul acestui text aproape baroc, doldora de idei și trăiri, dezvoltat pe multiple planuri temporale, emoționale și identitare. O scriere extrem de diferită față de moda minimalismului enunțiativ și simplificator care s-a impus, în ultimul deceniu.
Curajul autoarei de a-și pune în scenă propria scriitură este, desigur, lăudabil, chiar dacă el nu o pune la adăpost de riscuri. Din hățișul de biografii așezate pe mai multe paliere temporale, cu interpreți diferiți pentru vârstele străbătute, lucrurile se așază greu, pe alocuri confuz sau redundant. Chiar dacă în caietul de sală găsești o schemă ajutătoare, aceasta devine un instrument sine qua non pentru spectatorul privilegiat, care a avut norocul să intre în posesia "documentului".
Și așa, funcționează inițial cu greutate, solicitându-i acestuia nu numai timpul înțelegerii și acomodării, ci și o necesară rânduire a relațiilor complicate. Poate puțin cam târziu, ea devine funcțională abia după pauză, așezând pe undeva și clarificând traiectoriile personajelor. Ca dovadă - partea secundă decurge mai puțin confuz și se urmărește mai lesne. Mi-am amintit, inevitabil, de celebrul spectacol din anii '80 al Cătălinei Buzoianu Dimineața pierdută. Atunci, intrând zdravăn în textul literar al Gabrielei Adameșteanu, regizoarea a avut curajul să pună o riguroasă ordine într-un parcurs dramaturgic oarecum asemănător. Cred că un alt regizor ar fi beneficiat de avantajul detașării emoționale și ar fi putut stăpâni mai ferm, mai clar și mai dinamic materialul dramaturgic.
Chiar și cu aceste dificultăți de percepție, spectacolul acumulează și coagulează frumos destule stări de tensiune, iar emoțiile reale, configurate cu delicatețe, se limpezesc "cu bine" în finalul trist, apăsător. Ideea documentarului cinematografic realizat de Ema - soluție dramaturgică menită să justifice întregul parcurs scormonitor, de găsire și fixare a reperelor ce dau coerență restituirii - permite evidențierea unor scene și utilizarea prim-planurilor, menite să sublinieze și să accentueze unele momente de dialog în doi. Oricum, diversificarea unghiurilor și decuparea lor în conformitate cu specificul unui documentar-anchetă este binevenită, ajutând publicul să depășească ritmul deloc alert. Dacă, pe lângă unghi și încadratură, ar mai fi funcționat și un alt element al limbajului filmic - montajul - lucrurile ar fi stat și mai bine.
Utilizarea posibilităților tehnice ultra-performante pe care le oferă scena TNB a permis desfășurarea simultană sau succesivă a unor momente; chiar dacă asta îngreunează percepția celei mai mari părți din publicul pe care l-am văzut interesat, devotat, răbdător; semn că atât tema, cât și subiectul, interesează. Scenografia semnată de Cosmin Florea și-a permis, astfel, soluții funcționale, generând totodată o ambianță agreabilă, potențată și de muzica originală a lui Călin Țopa.
Distribuția neobișnuit de numeroasă (pentru moda actuală) a rezonat corespunzător cu dorințele autoarei, interpreții dovedind o bună înțelegere și necesara stăpânire a partiturilor încredințate. Ies în evidență dramatismul incandescent, alternând cu neputința și cu resemnarea Anei Ciontea - care a beneficiat, poate, de cel mai complex personaj -, Emilian Oprea (cu o căldură a vocii și un joc bine stăpânit, în manieră cinematografică) și Richard Bovnoczki, mereu convingător, indiferent de ponderea și specificul personajului întrupat. O mențiune aparte pentru interpretele eroinei Agnès, în ambele ipostaze temporale. Irina Movilă și Cosmina Olariu s-au înțeles perfect în dualitatea temporală a eroinei, ceea ce se simte în sală, conferind tensiune și credibilitate evoluției personajului. Ada Galeș (fata cu camera de filmat) conturează, din linii (uneori cam prea) simple, o Ema mai curând lucidă decât nostalgică, ceea ce investește personajul cu necesara condiție de rezoneur.
Ce poți să spui după o asemenea reprezentație? Nimic mai mult decât că era necesară - cu greutatea ei apăsătoare, cu multitudinea de probleme enunțate, cu această scufundare într-un trecut dureros și care ne-a lăsat moștenire sechelele de care niciun om matur nu poate face abstracție - într-un peisaj repertorial prea adesea anost și dedicat cu precădere doar divertismentului.