Înțelepciunea de adult din spatele animațiilor pentru copii - Minimest 1 la Animest, 2022

Ediția 2022 a variantei online a Animest (desfășurată în paralel cu o variantă fizică, mai consistentă, în cinematografele din București) debutează cu 7 scurtmetraje din competiția Minimest 1.

Primul pe care îl văd este Blue Curry / Curry Albastru, regia Magali Dunyach, Chien-Ju Hung, Jimin Jung, Varja Pancharia și Léa Pietrzyk. Are un sinopsis simpatic: "Cele mai importante lecții de viață sunt învățate prin cele mai simple experiențe, atunci când bucătăria se transformă în cea mai mare sală de clasă... iar mama îți servește o porție de înțelepciune."


Pentru serbarea școlară, băiatul joacă rolul pământului, dar îi plac mai tare replicile soarelui. După ce mama îi dă costumul jos, observăm că și băiețelul e albastru. Mama lui e mov. Iar copilul întreabă de ce sunt ei diferiți de toți ceilalți. E o construcție foarte deșteaptă ca fenomen explicativ alegoric al rasismului, dar ajunge la cei mici, și chiar și la cei mari și într-o notă de joacă, așa cum se învață toate lucrurile esențiale din viață. Mama îl ia pe copil la bucătărie, iar alegoria devine cu atât mai fascinantă, îi explică rolul și cromatica ingredientelor unui curry, care dau rezultatul final, ca gust și ca aspect, doar împreună. Tot așa cum pământul își are propria diversitate, iar băiatul ar trebui să fie mândru de rolul lui. Copilul se apropie prea tare de tigaie și se arde cu un strop de ulei, mama îl ia în brațe, iar scuza pentru plânsul ei de mamă mândră și dedicată e, bineînțeles, ceapa. Rolul educativ subtil al animației îi dă mai multe valențe funcționale, dar e și frumoasă prin sine, liniștitoare și plăcută vizual, foarte atent lucrată și fină în detalii chiar și la un prim nivel faptic, pur vizual.

A doua animație este Giggle Wiggle Hot Summer Day / O zi însorită, regia Marzena Nehrebecka. Construită pe modelul unui serial, cu un intro muzical I, îmi aduce aminte puțin de Gravity Falls ca stil de animație, dar cumva mult mai colorat, deloc dark și mult mai detaliat. Giggle Wiggle monstrulețul nu știe să înoate și are temeri reale sau inventate legate de intrarea în apă. Prințesa scundă are colac, apoi nu mai are, încearcă să îl păcălească pe Giggle Wiggle în toate felurile să intre în apă cu ea. Blabberina nu își mai bate capul cu monstrulețul Giggle. Curând, pe mal apare fanfara de furnici, în căutarea fragilor, iar monstrulețul trebuie să aleagă cea mai mică dintre cele două frici. Din greșeală ajunge să sară în apă și descoperă că apa îl iubește. Prințesa Blabberina devine irascibilă, monstrulețul nu se mai lasă scos din apă. Vine noaptea, iar luna se apleacă peste tufișul de căpșuni sălbatice și le face celor doi înghețată. Monstrulețul iar e reticent la lucrurile noi, dar de această dată devine mai ușor de convins. Frica de a face ceva nou și necunoscut e justificată, dar poate fi învinsă. E nevoie pur și simplu de dorința de a încerca.

Ich habe keine Angst! / I'm Not Afraid / Nu îmi e frică, al treilea scurtmetraj animat, în regia Maritei Mayer vine tot cu o temă chiar frumoasă și importantă din punctul de vedere al complexității. Pe măsură ce mă afund în competiția asta, îmi dau seama tot mai tare că nu e nicidecum vorba despre tematică ușoară pentru copii, sunt lecții importante, care au norocul unei prezentări relaxate și foarte dinamice. În timpul unui joc de-a v-ați ascunselea, Vanja pleacă din sufrageria luminoasă și pătrunde într-o curte slab luminată, care are mult prea multe colțuri întunecate, umbre și zgomote stranii. Pentru a-și înfrânge frica, Vanja se transformă într-un tigru periculos. E totuși vorba de casa ei, cu care e atât de obișnuită pe lumină. În curte, se sperie de umbre, dar se îmbărbătează cu aparența tigrului, după costumele pe care le poartă. Umbrele devin tot mai înfricoșătoare, după care își explică sensul adevărat. Unele umbre sunt chiar ale Vanjei. Prietenii ei decid să o sperie, provocând tot felul de sunete, dar curând Vanja descoperă că ea e cea mai fioroasă din împrejurimi, și are curaj să meargă mai departe.


Grannie's Cookies / Biscuiții bunicii, în regia Frits Standaert e o animație ceva mai complexă ca imagine, cel puțin la prima vedere se simte a fi o combinație de mai multe stiluri. Nici aici nu pare că avem o tematică legată exclusiv de copilărie, există un supraelement educativ sau realist-educativ, mai frumos spus. Basile, un băiețel de șase ani, își pierde bunica, îl vedem la înmormântarea ei, apoi i se face dor de biscuiții pe care îi făcea. Apoi, într-o noapte, o găsește sub patul lui. Vorbește cu ea, dar simte că nu îi bate inima. O roagă să îi facă biscuiți, dar ea nu își mai aduce aminte rețeta. Așa că cei doi intră împreună magic în albumul de familie, trecând în revistă fiecare amintire a bunicii. Trecând prin fiecare amintire netrăită, copilul are câte o revelație despre viața lui. De exemplu că vrea să se facă antrenor de insecte. Totul are configurația unui vis, dar chiar și tatăl e trezit de mirosul fursecurilor, apoi bunica dispare, de parcă ar mai fi fost datoare cu o ultimă promisiune copilului. Fursecurile preferate. Destul de creepy, dar și awesome totodată. Curând ne dăm seama că băiatul a făcut singur rețeta, ghidat de un vis, pentru că în final se reiau cadre din animație, dar de data aceasta băiatul e singur.

Zuza v zahradách / Suzie In the Garden / Suzie în grădină, regia Lucie Sunková, e o animație pastel care ne prezintă aceeași tematică a fricii. Ce fac oamenii cu grădinile lor? Cum le îngrijesc? Ce înseamnă pentru ei? Tatăl știe totul despre grădini. Fata ajunge să urmărească un câine negru până la grădina misterioasă. Un fel de reinterpretare a Scufiței Roșii, dacă vreți. Proprietara ei își scapă cheia pe drum, iar lui Suzie îi este frică pentru ce urmează după ce o ia. Dar seara se gândește foarte mult la ceea ce a făcut și își dorește să ajute. O animație pastel despre noile interacțiuni umane. Fata își cere scuze că a adus cheia mai târziu, iar vecina bătrână îi dezvăluie partea grădinii unde se află copacul cu chei. Cele două o pun înapoi împreună. Iar fata descoperă că frica ei de dinainte era nejustificată.


The Most Boring Granny In The World / Cea mai plictisitoare bunică din lume, regia Damaris Zielke, este prima animație 3D și e povestea unei copile plictisite de obiceiurile bunicii. Nu are voie să se joace cu obiectele din casă, nu are voie să coloreze albumul foto de familie. Fetița pare să fie hiperactivă și să se lovească mai tot timpul de calmul și nevoia de ordine a bunicii. Cinică, fata o evoca în jocurile sale cu păpușile, ca pe o poveste despre plictiseala adevărată. Proiecta momentul în care aceasta va muri, le spunea jucăriilor că au obligația să se simtă triste și să spună câte ceva. Era chibzuită. Mirosea ciudat uneori. Avea bomboane lipicioase cu gust de adulți. Nu știa să iubească. Bunica se trezește și își dă seama că nepoata se preface că e la înmormântarea ei. Bunica e dezamăgită și o ceartă. Fata nu își dă seama ce face. Urmează un dialog absurd de tipul, bunico, mă auzi? Nu, am murit. Nici nu mă mai vezi? Nici. Bunica intră în jocul morții cu nepoata, ca aceasta să înțeleagă că nu e un joc, că ei i-au rămas numai amintirile. Tot ce rămâne frumos în urmă sunt amintirile. Iar fata își dă seama că are multe amintiri frumoase. Plăcinta cu mere. Cântatul la acordeon. Posibilitatea de a face noi amintiri împreună. Iar fata începe să nu își mai considere bunica plictisitoare.


Luce and the Rock / Luce și piatra uriașă, regia Britt Raes, este o animație simplă din punct de vedere coloristică, dar care mă trimite în copilărie la jocurile tip Town of Salem. Avem un copil-matrioșcă galben, culegător de pietre de pe malul apei, care trăiește într-o așezare micuță. Joaca lui preferată este tot cu pietrele găsite. Totuși, există una mai deosebită, un bolovan sisific, care alunecă în toiul nopții și blochează tot orașul. Construcția e repetitivă, extrem de catchy, iar schemele de culori își păstrează simplitatea. Piatra uriașă se dovedește a fi vie, iar din interiorul ei se desprinde lumină. Când se întinde, distruge din greșeală toată așezarea, dar ciclul repetitiv încearcă să se reia neperturbat. Copilul încearcă la început să alunge piatra, dar ajunge să se împrietenească cu ea. O păcălește să traverseze râul, departe de așezare. O îmblânzește. O alungă, dar o însoțește, totodată. Îi găsește locul lipsă, dar mitul sisific se reia. Copilul e ghidat de acasă, tot așa cum piatra uriașă e ghidată de lanterna lui. Împreună, descoperă tot mai mult din împrejurimi, ba chiar și lumea subacvatică. A doua zi dimineață, ciclul repetitiv se reia, iar noua piatră prietenă îi ajută pe săteni la reconstrucția așezării. De dragul happy end-ului. piatra uriașă completează acoperișul băiatului, în fiecare seară, pe care nu l-a reparat pentru a rămâne lângă el.