Despre animații nu se poate scrie nimic - Minimest 2 la Animest, 2022

Minimest 2 din cadrul Animest 2022 vine cu o separare pur artificială, fiind tot secțiune de animație pentru copii până la urmă, cu la fel de multe lucruri de învățat ca mesaj, dar, cel puțin la o primă vedere, odată cu animația The Boy and the Elephant / Băiatul și elefantul, regia Sonia Gerbeaud, pare să aibă un stil mult mai raw, schematic și aparent repezit.

Cam așa suntem introduși în atmosferă, cu un filtru de schiță și o abordare care pare frugală, dar tot transmite. Prima animație-schiță e povestea unui elefănțel care nu e acceptat între copii, dar reușește să își găsească totuși un prieten. Sau, reușește cu adevărat? E o paralelă destul de fină cu încrederea pe care merită să le-o acorzi oamenilor, cu nevoia de atenție, și cred că tocmai aparența detaliilor sărăcăcioase dă conturul acestui fenomen și înțelegerii sale. E și o animație destul de scurtă, de compactă și care nu are nevoie de vorbe. Bazată mai mult pe gesturi și pe depărtări conjugate cu apropierile. Elefănțelul încearcă să se integreze între oameni, cei de-o vârstă cu subiecții pentru care e realizată ab initio animația. Se subînțelege că e un exemplu de așa nu, iar empatia finală merge către elefănțelul însingurat, sau cel puțin așa a funcționat pentru mine.

Nu consider nicidecum că am epuizat maturitatea pe care o conține o competiție dedicată copiilor și nu o consider o faux-maturitate. O să fac o tranziție mai legată acum între următoarele animații, să încerc să le găsesc un epicentru.

A doua animație e Empty Little People / Omuleții însetați, regia Josh O'Caoimh & Mikai Geronimo, bazată pe contrastul negru/auriu, care spune povestea unei revolte a micuților pofticioși de ceai, ce nu au știut să ceară, ci doar să încerce să obțină. Așa cum e îndeosebi tipicul animațiilor pentru copii, totul se rezolvă, iar setea lor este stăvilită prin rugăminți și obediență, căci celui ce deține ceaiul i se face milă de micuții însetați. Fiecare stă acum ghemuit în cana lui, iar peste ei se toarnă râuri aurii de ceai, după nevoie, după plac. E o esențializare a răbdării foarte bine prinsă în contrast, atât cel aparent, vizual, cât și cel de la nivelul construcției momentelor.


Letters from the Edge of the Forest / Scrisori de la marginea pădurii, regizată de Jelena Oroz, aduce înapoi luminozitatea într-o cheie delicată, într-o schemă de culori familiară cumva, similară jocurilor de demult de Dumb ways to die, chiar și ca forme. Câteva animale din pădure se aventurează să învețe să scrie. O veveriță, un tigru, un arici și un elefant vor scrie multe litere greșite și cuvinte anapoda, iar în cele din urmă, vor învăța cât de important este să fie uniți, perseverenți și să învețe ceva tot timpul. Cârtița le scrie pe nori o invitație la ziua ei de naștere, iar ei se miră cum de știe toate literele, ceea ce e un pic paradoxal, întrucât și ei știu să le citească (dar nu și să le scrie). În sfârșit, animăluțele prietene trebuie să o anunțe pe cârtiță că nu vor ajunge, printr-o scrisoare. Dar mare păcat că scrisorile nu se scriu singure... Așa că trebuie să își unească forțele și toate literele pe care le știu fiecare ca să o scrie. Urmează să greșească litere și să se învețe unii pe alții. Când în sfârșit au reușit, mai trebuie să facă doar formalitățile. Un plic, un timbru, adresa. Și vor reuși.

În toiul nopții, ajung totuși la petrecerea la care au fost invitați, unde găsesc toate literele supradimensionate și clarificate. Literele pot ajunge la ei prin orice formă. Pot zbura, sau înota. Pot pluti pe nori. De îndată ce descoperă asta, prietenii descoperă o nouă cale facilă de a comunica, care poate transmite bucurie, poate cere ajutor, poate servi foarte multor scopuri.


Se observă deja o pluralitate de stiluri mult mai puțin convergente decât în prima secțiune, chiar și după cea de-a treia animație.

Grosse colère /The Big Tantrum / Furie mare, regia Celia Tisserant & Arnaud Demunyck are un stil care mă trimite tot în copilărie, ca o fuziune între Marta Vorbăreața și George cel curios, și la nivelul desenului, dar și cromatic. Animația de față își propune să demitizeze obiceiuri zilnice și să explice, pe înțelesul tuturor, cum putem gestiona lucrurile fără furie în viața de zi cu zi. Totodată, ne arată că furia nu e o chestiune unilaterală și că poate fi provocată chiar și de cele mai mici lucruri, și nu întotdeauna cel care predică împotriva ei e capabil să o și stăpânească. Totul devine o aciditate în crescendo, furia orbește, întunecă totul. Animația se fundamentează pe mormăit și gesturi, pe reproșuri, până când copilul dă afară din el monstrulețul furiei, o arătare roșie distructivă, care oferă entuziasm și adrenalină înainte de a oferi siguranță și confort. Pus față în față cu propria furie, copilul descoperă că se autodistruge, jucăriile i se strică, dar acum că furia e în exteriorul lui, nu îi rămâne decât să o îmblânzească. Copilul se schimbă, folosește o cutie a Pandorei pentru a închide furia, vine și își cere iertare, iar dinamica relației cu tatăl se schimbă miraculos. Descoperă legea recompensei, dovadă că oamenii nu doar ucid suflete. Se comportă drăguț pur și simplu, iar lucrurile sunt reciprocate frumos, suntem, la urma urmei, suma stărilor pe care le alegem.


Știu că am fost furios pe foarte multe lucruri din proximitate. Furios pe lucrurile importante pentru mine. Nu știu dacă am privit asta în față vreodată. Nu știu dacă am mulțumit cât trebuie, cui trebuie. Știu că am întristat. Și nu e nevoie de o animație de copii să îmi dau seama de asta. Să îmi dau seama că, poate, fiind ocupat să văd răul din lume, am uitat că mama are grijă. Există stări care ne acaparează și ne diminuează în fața altora. Știu că am trecut și trec printr-o perioadă în care am nevoie de iubire. Și văd punctual niște animații care mă răscolesc și mă fac să mă simt atroce, nu știu. Chit că-s "pentru copii", e o fațadă. Și nu există lege a recompensei, dovadă că oamenii chiar pot ucide suflete. Și de cele mai multe ori lucrurile nu se repară, cum se întâmplă în parcursul idealist al animațiilor moralizatoare. De cele mai multe ori raportul dintre timpul real și timpul animat e o depărtare uriașă, de care nimeni nu are nevoie. Când eram mic am scris un text ciudat ca să fiu admis la un centru de excelență la română. Îl țin minte și acum, deși nu l-am păstrat pe niciunde. Începea cu "ieri mi-am luat toate sentimentele și le-am pus într-un pahar, apoi am turnat cerneală și am așteptat să se scrie singure. Eu nu mai pot." Cumva, viața-mi reiterează motivul ăsta, dar uite că am ajuns să-mi vorbesc un adevăr personal pe spatele unei animații pentru copii. E funny, dar cam atât de puternice sunt. Am fost nervos și nedrept pe lucruri pe care le-am lăsat să mă copleșească și mai apoi pe oameni care nu au avut nicio vină în asta. Mă pot preface bine că furia mea nu există, aș vrea să am o cutie sigilată cu ea. Aș vrea să mi se întâmple parcursul unei animații de 7 minute, dar asta înseamnă fast-forward în viață, iar până acolo e suferință și încercare. De ce văd doar alegorii la lucruri atât de apropiate firii mele? De ce animațiile au superputerea pe care viața nu ți-o dă? A unei diegeze care să te lase să greșești și să încerci și să încerci să nu mai greșești. De ce nu pot desena lucrul dorit cu markerul peste tot pe unde trec? Locuiesc în propria mea furie, dar în realitate nu o am decât pentru mine. Mă învelesc cu animații, teatru, filme, cu bucăți de viață atât de firești, de parcă nu aș ști niciodată să iau ce e bun din ele. Cine m-a desenat ar putea să mă pună pe fast-forward spre împlinire, sau să mă învețe împliniri de moment. Am avut cu mine monstrulețul mare al furiei peste tot, am fost copilul răzgâiat în multe contexte. Și poate aș vrea să iau super ad litteram morala fiecărei animații și să-i dau viață, să știu să-mi desenez timp și lecții. E un fel de warning, să nu subestimați niciodată puterea animațiilor pentru copii. Pentru că nu despre ele e, ci despre asocieri inconștiente cu ce s-a trăit înainte de ele.

La reine des renards / The Queen of Foxes / Regina vulpilor, regia Marina Rosset vine cu un mesaj-pachet despre tristețe. Coroana vulpii-regină a fost câștigată pe criteriul tristeții. Celelalte vulpi îngrijorate de soarta reginei lor îi scriu tot soiul de scrisori ca să o facă să se simtă mai bine, dar niciun compliment nu pare să o mulțumească. În momentul în care ajunge să creadă în sine, scrisorile capătă altă valoare și ajung să o facă fericită. Atunci poate, la rândul ei, să ofere tuturor bucurie înapoi.


Swoop - Dentist / Swoop la dentist, regia Job, Joris & Marieke pare fi o animație în serie, cu episoade, din care astăzi vedem o vizită amplificată ca efecte la dentist. Despre temeri și despre amplificarea lor prin expresii dubitative, despre relații de familie răcite și pur funcționale, despre curaj și răsplată pe termen scurt. Tradiții noi, jucării noi. Și un fel foarte neconvențional de a-ți ajuta prietenul să evite responsabilitatea, în cele din urmă. Animația vine cu un plan narativ destul de complex în spate, nu dentistul e plotul principal de fapt, ci compromisul prieteniei.


Opération Père Noel / Looking for Santa / Operațiunea Moș Crăciun, regia Marc Robinet e o animație foarte complexă în temporalitatea ei, aproape 40 de minute. E o demență experimentală de tehnică, un copil bogat se luptă cu singurătatea în conacul familiei, la doar 10 ani. E stereotipul copilului care primește orice își poate închipui, așa că de data asta îl cere chiar pe Moș Crăciun. E momentul cheie care le arată și părinților după ce valori ar trebui să îl crească, dar îi arată și lui o nevoie subconștientă și inconștientă de apropiere de ei prin materialitate. Mai mult înseamnă mai bine, iar materializarea imposibilului ar putea părea prețul corect. Dar o să fie vreodată suficient? Care e limita posibilului? Plata unui răufăcător pentru a-l aduce pe Moșul? Cu prețul năruirii nopții de Crăciun pentru tot restul copiilor din lume? Părintele, disperat, îi face hatârul copilului, care realizează stupiditatea cererii sale, iar acum ar vrea să desfacă ceea ce a cerut. Întreaga lume are de suferit în urma răpirii, faptul aduce tristețe în toate casele, iar copilul răzgâiat, obișnuit să primească tot ce vrea, simte remușcare și își dorește să îndrepte totul. Așa că trebuie să îl elibereze din mâinile răpitorului angajat. Așadar, cu ajutorul unei prietene și al unui spiriduș al Moșului, se inițiază operațiunea de recuperare, care, de dragul animației, ar trebui să reușească, printr-o repunere în situația anterioară. Riscându-și viețile fără ca măcar să își dea seama, cei trei reușesc să îi dea înapoi Moșului magia Crăciunului, ajutând de asemenea și la capturarea răpitorului. Moșul spune că magia vine din a vedea copiii crescând și maturizându-se. Cum spuneam, există o eliberare moralizatoare, întotdeauna există momentul în care tot răul se repară, capitol la care realitatea e puțin în urmă și poate nu tot atât de magică. Copilul răzgâiat descoperă ce e cu adevărat important, primește un cadou cu mult mai valoros de la ai săi, ba chiar și de la Moș Crăciun prin lecția dată, și chiar și de la partenera lui în operațiune, care ajunge să îl îndrăgească atunci când vede că are, de fapt, un suflet bun.


Warningul rămâne, animațiile de copii nu trebuie subestimate, există procese complexe personalizate pe existența noastră, în spatele fiecăreia. Mi-aș dori superputerea pe care o au ele, să repare orice anticipativ, dar viața e, până la urmă, cea mai grea și mai amplă animație a copilăriei. Și e magic că tot procesul naște atâta frumos. Și totul e plin de atâta înțeles. Mă sperie maturitatea luminoasă a lucrurilor, procesul simplificat îmi face în ciudă. Și, ca în fiecare an, o zic, tot în cadrul Animest, despre animații nu se poate scrie nimic. Nu vi le povestesc, nu le văd pentru voi / în locul vostru, vorbesc despre mine, mi le customizez așa, pe sufletul meu. Nu știu dacă e ce mi-aș dori să văd neapărat într-o perioadă ca asta, dar în mod cert e ceva ce am nevoie să văd. M-aș putea anima cu asta, wink-wink.