Doi desenatori din perspectiva creației lor - Le petit Nicolas: Qu'est-ce qu'on attend pour être heureux? la Animest, 2022

Povestea micuțului Nicholas din acest film (regia: Amandine Fredon, Benjamin Massoubre) este, de fapt, povestea creatorilor săi, René Goscinny (voce: Alain Chabat) și Jean-Jacques Sempé (voce: Laurent Lafitte).

Armonia dintre ei și, mai ales sinceritatea și entuziasmul cu care se angajează în creionarea (la propriu și la figurat) a lui Nicholas, un ștrengar din clasa medie care își trăiește copilăria cu poznele nevinovate, dar amuzante, reprezintă coloana vertebrală a povestirii.

Aceste nume spun multe publicului francez care a crescut cu creațiile acestora, printre care la loc de cinste stau Asterix și Obelix (prezenți, de altfel, sub formă de statuete pe biroul lui Goscinny). Din păcate, nu același lucru se poate spune și despre cel românesc. Ca o paralelă, dacă publicului românesc i-ar fi prezentată o biografie a Elisabetei Bostan din perspectiva Veronicăi sau a lui Ion Popescu-Gopo din perspectiva omulețului - bineînțeles că toate detaliile peripețiilor acestora ar trezi amintiri dulci (pentru o anumită generație, cel puțin).


Pe măsură ce creația lor prinde viață, cei doi artiști își rememorează propria tinerețe. Unul își amintește dificultățile unei familii pierdute la celălalt pol al globului, tocmai în Argentina, apoi eșecul în Statele Unite, pe când celălalt recunoaște că, pentru a-și urma visul de desenator, a trebuit să se angajeze în armată pentru a ajunge la Paris, doar pentru ca aici să se confrunte cu refuzurile pe bandă rulantă primite la început atunci când bătea la propriu la ușa marilor publicații.

Poate că mai multe detalii biografice sau accentuarea unor dificultăți pe care au trebuit să le înfrunte ar fi meritat detaliate. Se trece prea ușor peste ele, ca și cum ar fi fost ceva natural. Să fie și acesta un reflex al unei societăți stabile de câteva generații precum cea franceză, care ia de la sine înțeles bunăstarea materială și securitatea socială?

Însă, publicul internațional privește viețile a doi ilustratori care trăiesc într-un Paris frumos, curat și încearcă să ajungă la micii lor cititori într-un mod cât mai atractiv. De aceea, prima variantă a lui Nicholas, în care sunt proiectate dorințele lor: aceea de a avea o casă bogată, cu un tată intelectual și o mamă care cântă la harpă, nu este altceva decât o vânare de vânt. Naturalețea și vioiciunea lui Nicholas, ca și creativitatea lor, nu apare decât atunci când acesta trăiește în lumea mai liberă a clasei de mijloc: nici apăsat de greutățile sărăciei, de frica zilei de mâine sau chinuit de foame, dar nici încorsetat în presiunile de a demonstra, de a se ridica la înălțimea părinților lui.

Aventurile lui nu sunt cu nimic extraordinare. Din acest punct de vedere, Nică a lui Ștefan a Petrii chiar a trăit periculos. Însă, Nicholas este mult mai lejer, mai apropiat de generația actuală. Iar asta nu doar pentru că merge la școală încălțat sau pentru că nu este nevoit să treacă prin râie, de exemplu, ci pentru că modul său de a gândi și a acționa este mai aproape de generația copiilor de astăzi. Îi este frică de fete, de exemplu, pe care, ca orice băiețel înainte de pubertate, le vede ca încurcă-lume.

Atmosfera generală a filmului amintește de umorul cuminte dintr-o poznă din Les quatre cents coups / Cele 400 de lovituri ale lui François Truffaut (secvență destul de izolată, de altfel, de restul filmului): o clasă de băieți, frumos înșiruiți își urmează profesorul de sport pe străzile Parisului. Fără ca acesta să realizeze, încep să dispară câte doi, până când profesorul rămâne singur. Nimic ieșit din comun, și, totuși, tipul de trăznaie copilărească care te face să zâmbești pentru totdeauna.

Căci, la o privire mai atentă, Le petit Nicolas: Qu'est-ce qu'on attend pour être heureux? este un film biografic al acestor doi creatori pentru copii din perspectiva creației lor. Nicholas este un ștrengar generic, iar poznele acestuia sunt nevinovate. Copilăria îi este așa cum ar trebui să fie: plină de peripeții, dar și de tot felul de încăierări fără repercusiuni, încât îți promiți că, dacă vei mai fi vreodată copil, parcă ai vrea să intri și tu într-un asemenea vălmășag.

Adresată întregii familii, Le petit Nicolas: Qu'est-ce qu'on attend pour être heureux? este un film educativ fără să fie moralizator. Nu oferă idei de viață sau sfaturi de self-help, în schimb, prin atitudinea deschisă, optimistă a personajelor, dar și prin ilustrațiile solare, în acuarelă, oferă un mod clasic de a privi la copilărie.