Cehov.Linie frântă.Jebeleanu - Pescărușul

Eugen Jebeleanu vine pe prima scenă a teatrului românesc cu un titlu clasic, Pescărușul de Cehov. E un spectacol complicat, în care Jebeleanu, folosindu-se de textul, dar și de istoria montării textului lui Cehov, vorbește despre el, despre colegii de breaslă și despre noi. Despre ce arătăm și ce ascundem, față de ceilalți și față de noi înșine.

Scena care deschide spectacolul este un dialog live între Niko Becker - care îl va juca pe Treplev - și Istvan Teglas - care îl va juca pe Sorin -, însoțit de o proiecție live pe un ecran aflat în spatele scenei. Cei doi vorbesc în limbile lor natale, germană și respectiv maghiară, povestind evenimente din propriile vieți. Ceea ce urmează este o alternanță între scene din Pescărușul, care devine un spectacol în spectacol, și scene din viața din culise a actorilor care joacă Pescărușul. Două planuri care se împletesc, se suprapun, punctează vechiul și noul în lumea artiștilor de teatru - mentalități, conflictul dintre generații, relațiile între artiști și lumea din afara bulei, homosexualitatea, obstacolele în dezvoltarea unei cariere artistice, globalizarea fenomenului teatral care se chestionează permanent prin comparație. Toate aceste teme sunt tratate de Jebeleanu într-o cheie vădit autoreferențială. Lumea teatrului românesc, cu problemele ei identitare, cu conflictele care se consumă cel mai adesea în afara teatrului, fără a fi rostite niciodată răspicat, sunt puse în antiteză cu evoluția mijloacelor scenotehnice și a accesului la noi tehnologii, care au devansat evoluția mentalităților resursei umane. Spectacolul devine un eseu grand-format despre situația teatrului românesc, statementul artistic al regizorului Jebeleanu în analogie cu statementul artistic al lui Cehov.

Ce e cu pescărușul? Din textul lui Cehov rămâne firul narativ (fragmentat). Arkadina - actriță celebră - și Trigorin - iubitul ei, dramaturg renumit, mai tânăr - reprezentând mainstream-ul artistic, merg în vizită la țară, la moșia lui Sorin, fratele actriței. Treplev, fiul Arkadinei, locuiește aici cu unchiul său. Artist debutant, dramaturg și regizor, el caută noi forme de expresie în artă. A pregătit pentru mica comunitate care locuiește la moșie și pentru musafiri un spectacol de teatru pe care îl vrea original, revoluționar prin formă și conținut, dadaist avant-la-lettre. E primul care se îndoiește de succes. Arkadina întrerupe spectacolul pe care îl consideră prost, fără sens (la Cehov Treplev este cel care oprește spectacolul, în urma unor comentarii ale Arkadinei). Nina, o fată din vecini, care este protagonista spectacolului și pe care Treplev o iubește, e victimă colaterală. Dorința ei de a deveni actriță este întărită de pasiunea care se naște între ea și iubitul Arkadinei. Cehov are astfel la dispoziție patru personaje cu care să ilustreze problemele din interiorul lumii artistice. Mașa, Polina, Medvedenko, Șamraev și Dorn sunt personajele din preajma acestor artiști, gravitând în jurul acestora, martorii apropiați, publicul din afara scenei - Mașa o femeie care îl iubește fără speranță pe Treplev, dar se va căsători cu învățătorul Medvedenko, Șamraev este administratorul fermei, Polina femeia în casă conștientă de relația amoroasă păguboasă și fără speranță cu Dorn. Relația bipolară dintre Arkadina și fiul ei alternează sentimente materne profunde atunci când fiul ei se află în pericol (încercarea nereușită a acestuia de a se sinucide) cu sentimente de respingere și furie atunci când vine vorba să-l sprijine în carieră artistică, pe care acesta și-o dorește, sau financiar. Idila dintre Nina și Trigorin precipită plecarea Arkadinei și a iubitului acesteia de la moșie. Pleacă și Nina, separat, în încercarea de a-și începe o carieră de actriță și de a rămâne aproape de Trigorin. Actul patru îi readuce pe toți la moșia lui Sorin peste doi ani. Nina a avut o relație cu Trigorin, au avut un copil. Copilul a murit și Trigorin s-a întors la Arkadina. Nina pune eșecul în actorie pe seama sentimentelor puternice pe care le-a trăit în acești doi ani. Treplev a devenit un autor publicat și a acceptat că arta e un compromis între forme vechi și forme noi. Încă o iubește, fără speranță, pe Nina. Și suferă că propria mamă nu i-a citit nici-un text. Mașa s-a căsătorit cu Medvedenko în speranța că îi va uita pe Treplev. Acum spera ca soțul să fie detașat în altă regiune. Poate asta o va vindeca. Dorn rămâne singurul care apreciază arta lui Treplev. Multe s-au întâmplat, dar nimic nu s-a schimbat.

Succesiunea evenimentelor este adesea mutată în cel de al doilea plan al spectacolului. Căci Pescărușul este doar un spectacol pe care actorii TNB îl pregătesc, așa cum aflăm de la bun început. La cabine îi regăsim în postura lor de actori veniți la serviciu. Actorii care îi joacă pe Treplev / Niko Becker și Medvedenko / Ciprian Nicula sunt homosexuali și amanți, dar lucrul acesta este secret. Ei reprezintă, alături de Nina / Sara Cuncea, actorii tineri debutanți. Cabinele se înșiră de la stânga la dreapta, ca în negativul unei fotografii. În stânga debutanții, la mijloc tinerii deja afirmați, la dreapta celebritățile, cei care dețin puterea asupra formelor teatrului contemporan. Pentru că paternul din Pescărușul își găsește corespondentul în realitatea contemporană. Debutanții vor forme noi și o afirmă scriind cu ruj pe oglindă RIP TNB, actorii ieșiți din prima tinerețe - Istvan Teglas / Sorin, Ada Galeș / Mașa, Alexandru Potocean / Trigorin, Florentina Țilea / Polina, Richard Bovnoczki / Șamraev, Emilian Oprea / Dorn sunt concentrați asupra propriilor cariere, indiferenți la ce se întâmplă în jurul lor. La capătul carierei, în culmea gloriei, în ultima cabină din dreapta se află Irina Movilă, actrița care o joacă pe Arkadina, narcisistă, jucând în afara scenei rolul de tânără, mințindu-se singură în comparațiile pe care le face între ea și actrițele nou angajate - momentul e preluat integral din textul lui Cehov și jucat la cabine. Jebeleanu face ca scena să poată fi văzută ca repetiție a monologului înainte de revenirea în scenă sau ca atitudine a actriței care o joacă pe Arkadina față de colegi în viața de zi cu zi.

Ce s-a schimbat în afara faptului că aici toți sunt de profesie actori? Ca și personajele lui Cehov ei joacă unii față de alții un rol, mint și se mint, iubesc fără speranță. Acest al doilea plan este un comentariu despre viața ca o scenă, o invitație la reflecție asupra similitudinilor din propriile noaste vieți de spectatori la teatru, performeri în viața de zi cu zi, confruntați cu același gen de probleme. Trigorin cere să se aprindă lumina în sală și se plimbă printre scaune în timp ce-i explică Ninei că succesul și celebritatea nu îl interesează. Ne-o spune și nouă direct, de la om la om. E cineva care să-l creadă? Prin aceasta Jebeleanu explicitează rațiunea introducerii momentelor de performance, toate gândite ca un alter ego al personajului care îl performează. Realul din noi, cine suntem sau ce ne dorim să credem că am putea fi. Șamraev și-ar da demisia și ar deveni toreador, Polina și-ar aminti că nu este decât o femeie în casă, s-ar transforma în mopul cu care spală podelele și ar renunța la speranța ca Dorn să accepte să facă publică relația de iubire dintre ei. Iubire sau poate doar sex? Treplev se îmbracă în pescăruș purtând o rochie albă de dantelă și îi oferă Ninei pescărușul pe care l-a împușcat. E tot ce poate face, maximul de sinceritate pe care și-l poate permite, maximul de vulnerabilizare. E în Cehov, dar se joacă pe el, artistul pur, la început de drum, dornic să rupă lanțul minciunii. Este una din scenele cheie ale spectacolului. Pare o declarație a regizorului Eugen Jebeleanu care se identifică atât cu artistul contemporan care îl joacă pe Treplev, cât și cu Treplev-ul lui Cehov - este speranța și deznădejdea în fața fiecărui nou început mereu chestionat, omorât și renăscut, zbuciumul căutării identității artistice. Chiar dacă se află din punct de vedere al statutului profesional în categoria Trigorin (acesta face afirmația că are o carieră care îl face să călătorească mult între România și Franța - afirmație care nu există la Cehov), el se simte mai apropiat de Treplev, împărtășindu-i idealurile și neliniștea.

Acest al doilea plan pune pe tapet noi teme de discuție, foarte actuale în lumea teatrului. Homosexualitatea despre care nimeni nu vorbește și care nu poate fi asumată decât de unii, transformând relațiile în unele toxice. Diversitatea culturală a artiștilor care lucrează în același teatru - români, germani, unguri, ucraineni (una din cele două actrițe care o joacă alternativ pe Nina) - un bun prilej pentru a face și o referință la războiul de la garniță, dar și de a adăuga o tușă de naturalism spectacolului, prin dialoguri și monologuri în limbile materne ale actorilor. Cancel culture care acționează ca un sistem de cenzură - Nina vorbește în rusă, care nu este limba ei natală (română sau ucraineană), ci limba lui Cehov, limba culturii ruse care nu trebuie confundată cu limba dictatorilor ruși. S-au schimbat și formele de expresie și mijloacele cu care se face teatru - spectacole care amestecă forme de teatralitate diverse, scenotehnica spectaculoasă și noile tehnologii media.

Cele două povești alternează fluid, fără a păstra vreo caracteristică stabilă a personajelor pentru vreuna din variante. Pe măsură ce spectacolul avansează planurile se întrepătrund, se suprapun sau se inversează. Ingeniozitatea soluțiilor regizorale și scenografice e uluitoare.

Scenografia (Velica Panduru), costumele, valiza sunt extrem de importante în construcția spectacolului, un adevărat personaj povestitor care dă indicații despre în care parte a poveștii ești. Imaginile sugerează stări interioare ale personajelor, un continuu între exterior / interior. Spațiu gol, spațiu gol cu podeaua înclinată, scenografie urcată pe scenă printr-o trapă uriașă care se deschide făcând loc unui decor complex - cabinele actorilor sau casa plină de mobilier și amintiri, în care personajele se reîntâlnesc după doi ani, alternează folosind dotările tehnice excepționale ale sălii Ion Caramitru.

Un ecran imens de proiecție este urcat și coborât în spatele spațiului de joc. Proiecțiile par un inventar a ceea ce se poate face cu un astfel de ecran într-un spectacol de teatru. Sunt proiecții ale unor scene filmate anterior, în spații exterioare scenei, dar în care vocile sunt interpretate live, pe scenă, de către protagoniștii filmului, personaje în spectacol. Sau filmări live proiectate pe ecran, sau citate întregi care sunt în paralel interpretate pe scenă - scenariul lui Treplev sau un citat despre suferință al artistei de origine spaniolă Angelica Liddel. Citatul artistei este o încercare de ușurare a lecturii momentelor de performance, care sunt inspirate din activitatea acesteia, dar are și rolul de aduce în prim plan o posibilitate diferită de carieră de succes. Acei rari artiști care rămân fideli încercării de a revoluționa formele teatrale. Alegerea ei este posibil să aibă legătură și cu admirația artistei față de opera lui Emil Cioran, pe care îl citează adesea ca sursă de inspirație. Un alt plan al globalizării artei și al valorii pe care multiculturalitatea o aduce.

Spectacolul se încheie cu o scenă care a dat naștere unei mari polemici.
Aparent Medvedenko îl împușcă pe Treplev. Văzută așa scena nu are niciun sens și nicio explicație plauzibilă, fiind și o modificare importantă a finalului de la Pescărușul. În actul patru, în Pescărușul lui Cehov, Arkadina, Trigorin, Mașa și Dorn joacă loto ( scenă transformată de Jebeleanu într-o partidă de tras cu pistolul la țintă la care participă și Treplev și Medvedenko). Treplev pleacă, iese din scenă, se aude o împușcătură și Dorn iese să vadă ce s-a întâmplat. Revine și spune: Treplev s-a împușcat. La Jebeleanu, Treplev și Medvedenko părăsesc competiția, dar nu și scena. Cele două planuri se suprapun și se joacă simultan. În spatele scenei e poligonul de tir, în fața scenei sunt actorii care îi joacă pe Treplev și Medvedenko, amanți, ieșiți din spectacol. Actorul care îl joacă pe Medvedenko îl împușcă pe actorul care îl joacă pe Treplev și aruncă pistolul, făcând ca replica finală să fie valabilă în ambele planuri. Finalul spectacolului ne readuce în fața temei centrale a creației lui Jebeleanu, lupta sa personală cu homofobia, adăugând asumarea unei părți de vină - lașitatea celor care nu își asumă propria identitate, propriile acțiuni. Așa are sens. Doar că nu e limpede.

Jebeleanu creează o construcție complexă folosind genuri de teatralitate foarte diverse, mijloace tehnice extrem de diferite care se succed pe scenă în tempo-uri variate - naturalism, realism , performance, proiecții video, citate din referințe culturale. Temele abordate sunt și ele complexe și variate: conflictul dintre generații, avatarurile vieții de actor în fiecare etapă a carierei, relațiile dintre lumea artistică și cei din afara bulei, o autoreferențialitate explicită, exemplificarea unor variante alternative de parcurs artistic. Ceea ce îi lipsește spectacolului este claritatea.

M-am pierdut adesea între planuri. Am obosit în încercarea de a desluși mesajul din citatul Angelicăi Liddel, prea lung, proiectat aproape ilizibil cu font alb pe un ecran colorat. N-am înțeles de ce Nina purta cagulă în prima scenă din Pescărușul (doar pentru a fi altfel, sau este o aluzie la starea ei de prizonier în propria casă sau referință la război sau toate la un loc). Apoi am renunțat să mai încerc. Ar fost mai inteligibil dacă spectacolul ar fi avut alt titlu, și nu Pescărușul, care este o referință culturală care ocupă mai mult spațiu decât perfomance-urile actriței de origine spaniolă Angelica Liddel, dar mai puțin decât viziunea regizorului Eugen Jebeleanu despre lumea teatrului contemporan. Trecerile de la povestea lui Cehov la poveștile din culise sunt ingenioase, dar adesea nefuncționale. Ambiguitatea tragi-comică cehoviană se pierde în încurcătura cine-i cine. Pescărușul lui Jebeleanu nu este o comedie a nimicniciei, este o tragedie a paradoxului uman, a luptei interioare pentru dobândirea autenticității.

Întrebarea care îți vine în minte când încerci să pui cap la cap ce ai văzut este Cui se adresează Jebeleanu cu acest spectacol? E greu de crezut că spectatorii din afara lumii artistice vor înțelege ce e cu toreadorul, de ce Polina spală podelele cu părul sau ce caută citatul lui Liddel în spectacol. Dacă nu a citit Pescărușul acasă, va înțelege spectatorul măcar povestea? Spectacolului îi lipsește primul nivel de receptare și lasă spectatorii mai puțin familiarizați cu lumea teatrului să se bucure doar de frumusețea imaginilor, de muzică și lumini, ceea ce poate fi hipnotic, dar reduce totul la divertisment. Este elitist și devine, prin complexitatea exagerată și prin multiplicarea temelor, propriul dușman, dând dreptate mainstream-ului care poate afirma - Less is more se învață din experiență.

Cu toate disfuncționalitățile ceea ce rămâne este frumusețea conceptului, estetica expresivă și captivantă, soluțiile regizorale și scenografice adesea surprinzătoare, autoreferențialitatea care vulnerabilizează.

Pescărușul de A.P. Cehov, traducerea: Raluca Rădulescu, premieră TNB: 14.05.2022
Regia: Eugen Jebeleanu
Scenografia: Velica Panduru / Asistent scenografie: Gabi Albu, Clara Ștefana
Director de imagine: Marius Panduru / Asistent de imagine: Marius Donici
Muzica: Rèmi Billardon / Regia tehnică: Adrian Ionescu
Distribuție: Treplev - Niko Becker, Arkadina - Irina Movilă, Trigorin - Alexandru Potocean, Nina - Sara Cuncea / Eva Cosac, Mașa - Ada Galeș, Medvedenko - Ciprian Nicula / Emilian Mârnea, Sorin - Istvan Teglas, Dorn - Emilian Oprea, Șamraev - Richard Bovnoczki, Polina - Florentina Țilea.