Am senzaţia că am nimerit la un festin din care nu voi ieşi întreg. Portretele ce multiplică o singură înfăţişare, de femeie-sfinx, sunt supraumane şi stau parcă la pândă şi îmi dau senzaţia că m-au aşteptat toată ziua ca să mă înghită de viu, înainte de a mă întreba de unde vin, cine sunt şi de ce am deschis gura.
Încă de la intrare sunt luat în primire de o pereche de ochi nefiresc de deschişi, care îmi spun: Bine ai venit. Lasă că ai să vezi ce-o să păţeşti, închipuitu' naibii. În apele lor albastre, cu reflexe viorii, se zbat umbre ce aduc parcă cu o plasă de fluturi. Amurgul acelor ape se alungeşte, pe măsură ce fac o fandare spre dreapta şi apoi un pas în spate, iar plasa pare că stă să-mi cadă în cap dintr-o clipă într-alta. Altă pereche de ochi imenşi, magenta sau ciclam, se rotesc după mine ca nişte ceasuri solare şi îmi urmăresc fiecare mişcare.
Un portret cu o expresie uşor mirată şi cu un aer de expert în caractere mă măsoară din cap până în picioare şi mă analizează intens, de ce îmi frământ mâinile ca un şcolar idiot care şi-a falsificat carnetul de note, în timp ce visa să se facă critic de artă când va fi mare.
Altuia îi lipseşte parcă gura şi, în timp ce îmi ţin răsuflarea ca să nu-l enervez, abia dacă realizez că lipsa gurii îi face privirea şi mai pătrunzătoare. Mai apoi, sunt aruncat de la un ochi la altul, ca o minge de tenis, şi azvârlit în cele din urmă la picioarele unei doamne care seamănă cu toate portretele din galerie, care îi povesteşte viaţa unui domn fără gură şi cap.
Îi surâd stingher, înainte de a mă lăsa devorat de ochii ei imenşi, de un verde fosforescent, după care mă arunc în stradă.
Ştefania Nazem Peligrad, Pictură, Galeria Căminul Artei, strada Biserica Enei 16.