Pe măsură ce timpul trece, ritmul devine mai molcom, înțelesurile se revelează mai lesne, dar doza de hipnotic rămâne la aceleași niveluri superlative. Heojil kyolshim / Decision to Leave ne absoarbe în faldurile sale cu o putere uimitoare ce transcende calitatea poveștilor sale polițiste, emoția poveștii sale de dragoste, fiorul tristeții ce-l învăluie.
În ciuda aparențelor, bijuteria lui Park Chan-wook e un film în doi: el (Park Hae-il), detectivul coreean obsedat de propria-i muncă, ea (Tang Wei), văduva cu repetiție lucrând ca asistentă pentru persoane vârstnice, imigrantă ilegal venită din China natală. Restul personajelor, soția lui, soții ei, una dintre bătrânele de care are ea grijă, partenerii din poliție ai lui, sunt elemente neglijabile, mai mult decât secundare, ironizate, frontal sau subtil, de scenariu (semnat de regizor, alături de Seo-kyeong Jeong, colaboratoare care i-a stat alături de câteva dintre capodoperele mai sus-menționate), scoase din joc unul după altul de pasiunea răvășitoare e protagoniștilor.
Anumite caste apropieri, ploaia, muzicile aduc ecouri din In the Mood for Love-ul lui Wong Kar-Wai. Acel fel de a iubi, acea poftă de a pierde, acea atmosferă imposibil de înțeles ori de tradus în emoții europene (deși, Cehov, vezi Doraibu mai kâ / Drive My Car al lui Ryusuke Hamaguchi...). Există un ce al locului față de care noi, cei de departe, vom rămâne mereu departe. După cum, în aproape egală măsură, ne rămâne interzisă priceperea subtilităților ce se nasc din cuvintele rostite de ea în chineză și înțelese de el (nesubliniate ca atare în traducerea anglo-română), dar ne emoționează răspunsurile ei mai lungi, rostite în chineză și traduse spre folosul lui în coreeană de o aplicație instalată pe deșteptele noastre telefoane și ceasuri (emoție pe care Park Chan-wook o distorsionează cu o tandră ironie, asociind audio-traducerii o voce masculină).
Ajunși în acest punct, e momentul să subliniem eleganța cu care Heojil kyolshim / Decision to Leave amestecă tehnologia în viețile personajelor sale. Refuzând facila cale a populismului anti-hi-tech, conform căruia tot ce e digital duce la pervertirea umanului, Park Chan-wook transformă dispozitivele electronice în elemente de apropiere (atât de adevărul anchetelor polițiste, cât și de cel al eroticului bine camuflat), dotând, la schimb, personaje cât se poate de reale (vezi soția lui și partenera din partea a doua a filmului) cu reacții și moduri de a gândi ce le apropie mai degrabă de un roboțel programat anapoda decât de o ființă umană.
La rându-le, camerele de filmat și însuși mediumul cinematografic se transformă în marii aliați ai celor doi, atât ceea ce (ne) arată, cât și prin ceea ce (ne) ascunde (vezi, printre altele, cadrul interogatoriului în care el blochează cu bună știință mare parte din perspectiva camerei fixe amplasate în birou, îngăduindu-le un moment de intimitate a privirilor). Construind pe incapacitatea personajelor sale de a-și percepe / construi / învesti cu încredere propria fericire, Park Chan-wook le unește tăcerile, stinghereala, minciunile și nălucirile cu ajutorul mult hulitei tehnologii digitale care, pentru o dată, măcar, dă și nu ia viață oamenilor și cinema-ului lor.
E greu de spus, până la urmă, ce-i ține pe cei doi departe, după cum e aproape imposibil de discernut în ce moment fuga ei spre libertate personală se transformă în conștientizarea fericirii doar-lângă-el-posibile. E poate și un intens comentariu social, despre lumile care nu ajung să se întâlnească vreodată cu adevărat, chiar dacă, aparent, lumea lui e populată, pe lângă de o decentă bunăstare materială, de multiple valori morale dintre cele mai înalte. Poate că tocmai altitudinea aceasta ("demnitatea", cum o numește ea la un moment dat) creează crevasa de ne-escaladat dintre cercul său înalt și limbul ei populat de sărăcie, violență și o insuportabilă chemare spre eșec. Ori poate păcatele lui și păcatele ei nu-și pot vorbi decât limba nefericirii.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2022 aici.