2 Pasolini e un scurtmetraj documentar despre locurile de filmare ale Evangheliei după Matei, inițial dorindu-se a fi filmat în Ierusalim. Totuși, modernitatea crescută a toposului Ierusalimului în anii '60 a condus către o migrare, o reorientare către Italia, locul în care a fost reconstruită atmosfera dorită. 2 Pasolini nu e genul de film care să clarifice ceva, unde mai pui că toată evidența din spatele camerelor ajunge și ea la noi alb-negru. E genul de scurtmetraj care se vinde cu poveste. Și e foarte bine că a fost cineva acolo să ne-o spună. Cu atât mai bine cu cât ne-a vorbit chiar Andrei Ujică.
Pentru mine, 2 Pasolini a fost difuzat în combinația perfectă, în contextul perfect, având un rol de a familiariza, dar trecând ușor înspre sfera unei prezentări de școală, ca proiect cvasi-comic, cvasi-decodabil fără o prezentare prealabilă, făcut de hipsterul clasei, care gândește nonconformist. Un documentar pe care îl ajută mult și dublajul pasolinian, existența confesiunilor lui, folosirea lor în reconstrucție. Dar altfel, luat de sine stătător, decupat din contextul festivalului, dacă ar fi să îl vezi acasă pe canapea, e genul de material care nu ajunge la tine în deplinătatea intențiilor lui. Dar e umil în fața filmului clasic de artă pe care îl precedă. Nu e nici îndrumar, întrucât Il vangelo secondo Matteo / Evanghelia după Matei e filmul complet, clar și concis, care nu are nevoie de interpretare. Eu aș milita sincer ca, de Paște, să se difuzeze pe posturi filmul de față, mai degrabă decât Patimile lui Iisus sau Iisus din Nazareth. Dincolo de însemnătatea istorică, dincolo de ciudata pretindere că Ierusalimul e vorbitor fluent de italiană, că însuși Iisus este vorbitor de italiană, dincolo de aspectul ales, un Iisus cu păr scurt și trăsături îndepărtate de reprezentarea iconografică / de cea a filmului canonic de care ziceam înainte. Dacă dai la o parte toate astea, rămâi cu un bulgăre de sens mult mai uman și mai căutat, există, totuși, o reprezentare mai suavă, în care accentul nu cade pe violență, nu importă atât de mult cât de explicite sunt valențele cruzimii, ci se preferă o continuitate pașnică, în care nu există focus pe grotesc, în care există sugestie, iar mintea noastră este lăsată să proiecteze singură momentul absent.
Pentru anii '60, efectele alese pentru reprezentarea minunilor sunt fenomenale pentru perioadă, contextual, dar nu sunt banale nici pentru momentul actual, duc în ideea de reverie, dar e cumva explicabil, sunt influențe Alighieriene în spate ale lui Pasolini, visele sunt elemente declanșatoare ale multor capodopere ale vremii, cum a fost și cazul binomului Dali-Bunuel, dar cred că cea mai importantă în cazul de față e departajarea clară de Fellini, contemporan cu Paolo.
Il vangelo secondo Matteo / Evanghelia după Matei e un film care respectă acuratețea firului biblic, dar are o construcție non-anticipativă, paradoxală. Ca privitor, cunoști povestea, dar uiți ce urmează să se întâmple. E chiar cazul începutului, vestea nașterii e dată într-o cheie simetrică reluată. Iosif vine acasă și o vede pe Maria zâmbindu-i, apoi există inserția veștii, urmată de revenirea la același cadru, la același zâmbet, de data aceasta puțin mai lung. Aportul creator al regizorului e uriaș, ba mai mult, există un simț al binelui, o lumină / o aură a filmului, care îl face plăcut de privit și lesne de înțeles. Nu e drama pe care o așteptăm cu toții, ci e ca atunci când elementele de dramă sunt îmbibate în poezie. Plus italiana, muzicalitatea ei, jocul pe care ni-l asumăm cu toții. Și chiar și aici putem observa o influență clasică a lui Pasolini, pe cea a marchizului de Sade. Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei se petrec, în carte, în Franța, perioada Revoluției, în timp ce filmul plasează totul ca topos în Italia fascistă. Să fie o pură întâmplare revenirea la origini aleasă de regizori? Probabil că da, dar oricum, atunci când cunoști foarte bine locurile, se produce altfel și creația. Există o supra-familiaritate care absoarbe și persoana spectatorului, ca un simț altfel. El primește informația, dar la nivel strict vizual analogia nu se produce. Spectatorul vede tot Ierusalimul, orice i-ai pune în față, din convenție. Dar faptul că Pasolini știe și vede Italia în spatele filmărilor sale, apropie filmul de sine și de noi, după atâta vreme, cu o intimitate calculată și simțită inexplicabil, cu un entuziasm care ajută construcția și cu o delicatețe pe care nu am mai văzut-o în niciun alt film despre Iisus.
Și asta e cel puțin bizar. Sunt sigur că, dacă aș vedea filmul dublat în română, ar fi cel puțin deranjant pentru mine, personal. Nu aș avea o supraconștiință a simbolului și nu aș putea traduce asta ca "Dumnezeu e român", dar uite că Pasolini a reușit să mă facă să privesc fără filtrul ăsta, de parcă e natural tot ce se aude, coborând cumva cu gândul în Dante și înțelegând poezia din spate.
Descarcă programul Les Films de Cannes à Bucarest, 2022 aici.