Interpretarea, în cheie minimalistă, oferită de Léa Seydoux, este remarcabilă. Vulnerabilitatea sa emoțională transpare prin fiecare gest, prin fiecare expresie a feței, în fiecare privire atentă și îndurerată pe care o aruncă celor dragi. Fie că este spaima și mila în fața dispariției treptate din realitate a tatălui, fie că este disperarea amoroasă în fața alegerilor iubitului, suferințele i-au transformat sufletul într-o rană vie, iar Léa Seydoux reușește să le exprime plenar de fiecare dată. Devine cu atât mai convingătoare cu cât camera nu îi invadează spațiul personal. Durerea este mai autentică atunci când nu este exprimată în plan detaliu, când lacrimile nu ocupă întregul ecran, ci atunci când te întrebi dacă acea strălucire din colțul ochiului este o reflexie sau o lacrimă.
Muzica însoțește salturile protagonistei, îi dă o consistență interioară și, mai ales, susține povestirea printr-un optimism melancolic în ritmuri de vals și pe sonorități de pian. Alături de multe imagini scăldate în lumina de aur a apusului, tandrețea și frumusețea vieții luminează dificultățile într-o contemplare feminină.
Ochii mari ai fetiței, Linn, nu par să judece moralitatea actelor celor mari, așa cum se întâmplă adesea într-un film-far al neo-realismului italian precum Hoții de biciclete / Ladri di Biciclete (Vittoria de Sica, 1948), sau, mai recent, în filme iraniene din aceeași filieră precum Nader și Simin, o despărțire / Jodaeiye Nader az Simin (Asghar Farhadi, 2011). Linn este doar curioasă și empatică, ceea ce duce copilăria ei într-o siguranță a parentajului de stil european. Așa cum nu pare să fi fost marcată de moartea tatălui său, acum nu își pune prea multe probleme cu privire la relația mamei sale sau la decrepitudinea bunicului, bucurându-se fără complicații de viața care i se oferă și de protecția maternă.
Ca în orice film în care eroina trebuie să fie portretizată drept puternică, bărbații apar, inevitabil, slabi. Niște netrebnici. Tatăl Sandrei (Pascal Greggory într-un rol devastator de bine jucat), cândva singurul bărbat adevărat, acum este o legumă care trebuie îngrijită, o povară (spre deosebire chiar de mama Sandrei, nonagenară, care nu doar că și-a păstrat mintea întreagă, dar reușește să își poarte singură de grijă). Iubitul Sandrei (Melvil Poupaud), un bărbat însurat, nu are puterea de a se despărți de familia sa, nu este, așadar, îndeajuns de puternic pentru a-și urma dorințele și a-și lipi viața de cea a amantei sale. Chiar și partenerul mamei Sandrei este un tip mai degrabă pasiv-agresiv, care suportă aproape cu masochism divagațiile politice incongruente ale acesteia. Așa că toate personajele active sunt femei.
Iar acest tip de alegeri nefericite cufundă scenariul (semnat tot de Mia Hansen-Løve) în banal. Greutățile cu care se confruntă eroina, pe lângă faptul că sunt cât se poate de obișnuite, sunt povestite dintr-o perspectivă și într-o ordine stereotipică. Filmul pare că și-a propus să ilustreze niște date statistice cu o povestire liniară și lipsită de profunzime.
Tatăl Sandrei, de exemplu, care suferă de o boală neuro-degenerativă prin care își pierde treptat, dar necruțător atât vederea, cât și memoria, a fost profesor de filosofie, adică și-a închinat viața spiritului și rațiunii, și avea drept valori claritatea și precizia. Ironia - aproape antiintelectualistă - este evidentă la adresa pretențiilor acestei discipline: suntem făpturi de carne, perisabile și sortite disoluției, în pofida năzuințelor noastre intelectuale. Doar că exact asta își propune și filosofia, anume să transcendă, să caute căi sigure de cunoaștere care să fie complet independente de subiectivitatea noastră. Ceea că dă vaga impresie că scenarista a fost dezamăgită de o disciplină care nu i-a oferit ceea ce niciodată nu i-a promis. În treacăt fie spus, Mia Hansen-Løve a început scrierea acestui scenariu atunci când tatăl său a fost diagnosticat cu o boală neuro-degenerativă.
Povestea este construită ca o felie de viață (slice of life), așadar, fără urcușurile emoționale ale unui conflict care să conducă la un punct culminant ușor de identificat. Emoțiile și relațiile se întrepătrund într-un carusel perpetuu, marcat printr-un montaj hotărât, care taie fiecare secvență înainte de a se consuma, pentru a trece la următoarea, precum o conștiință apăsată de ceea e este departe în defavoarea a ceea ce este aproape, în prezent. De exemplu, de la o petrecere zgomotoasă și reușită de Crăciun, în care Sandra este împreună cu familia, iar copilele se bucură de vizita unui Moș Crăciun cu grijă pusă în scenă de adulți, montajul sare brusc la imaginea cu ea în semi-întuneric, tăcută, însingurată, îngrijorată, pentru a arăta apăsarea interioară care nu poate fi ștearsă de agitația și prefăcătoria exterioară.
Frumusețea filmului constă în această lipsă de dramatism exterior, de eroism epic, de feminitate cuminte și casnică aproape. Un beau matin / O dimineață minunată nu vorbește despre o dimineață în care protagonista pleacă într-o călătorie fascinantă sau în care se ridică după o luptă măreață. Vorbește, în schimb, despre o dimineață în care greutățile vieții sunt străpunse de lumină caldă și de optimism, când viața, deși la fel de puțin generoasă, pare totuși să zâmbească.